Tusul (cerneala de China) – comoara Orientului

Tusul (cerneala de China), de culoare neagra, folosit astazi in grafica, desen, pictura sau in mai banala poligrafie, cu secole in urma, in Extremul Orient, se producea si se comercializa sub forma de batoane, obtinute din negru de fum, petrol lampant si clei, uscate si presate, bucurandu-se de un prestigiu extraordinar. Aceasta pretuire se lega nu numai de caracterul sau indestructibil (nu putea fi sters), ci si de reputatia de produs misterios, ale carui retete ancestrale de fabricatie s-au pastrat de-a lungul mileniilor. In prezent, colectionarii de batoane autentice de tus chinezesc, facute dupa retete provenind din timpul dinastiilor Kang Chi sau Kien Lung (care si-au impartit suprematia incepand cu secolul al XVI-lea, pana in secolul al XIX-lea), platesc sume uriase pentru a intra in posesia unor astfel de cerneluri, care sa poarte marca fabricantilor, in China existand scoli de pictura, in functie de epoci, fiecare lucrand cu un anumit tip de cerneala.

Cuvantul “tus” isi are radacinile chiar in limba chineza, unde este reprezentat de doua semne grafice specifice scrierii chinezesti, care, impreuna, se pronunta “Mo”, unul insemnand “negru” (“hei”) si altul “pamant” (“t’u”), din cele doua rezultand “tou he” (tus), adica “Mo” (cu varianta “Me”).

Tusul este cunoscut, in cultura si civilizatia chineza, de peste patru mii de ani. Se pare ca a fost inventat in timpul imparatului Huang-ti (mileniul al III-lea i.Hr.), la Tien-Chen (Tangri Tagh – “Muntele lui Dumnezeu”), o zona muntoasa din Asia Centrala. “Piatra neagra” cum era numita cerneala de China, la vremea respectiva, era un fel de lac, care, cu ajutorul unui bat de bambus, se intindea pe suprafete de matase, pentru scris sau pentru pictura. Ulterior, lacul a fost inlocuit cu o piatra neagra (sau o pulbere), pe care cei care o foloseau o inmuiau mai intai in apa.

Incepand cu anul 260 i.Hr., tusul a inceput sa fie fabricat din negru de fum, obtinut din combustia lacului cu carbune de lemn de brad, lemn adus din padurile din provincia Xiang-Xi, recunoscuta pentru valoarea cernelii pe care o producea. La un moment dat, in anii 600, regele Coreei, care, dupa obicei, trebuia sa aduca daruri imparatului chinez, a pus, printre alte obiecte, si cateva batoane de tus, de o calitate remarcabila, preparat din negru de fum si gelatina de corn de cerb. Stralucirea deosebita a acestei cerneli a starnit curiozitatea si admiratia chinezilor, care au preluat reteta coreeana, producand ceea ce de atunci se numeste “cerneala de China”. Din secolul al XII-lea, s-au pastrat mai multe carti despre prepararea tusului – “Mo Ch’ing “ (“Cartea despre cerneala”), “Mo-p’ou fa-che” (“Manual despre prepararea cernelii, cu retete si esantioane”) etc.

Exista, de asemenea, obiceiul ca, la curtea imparateasca, sa existe un functionar care nu avea alta responsabilitate, in afara coordonarii producerii de cerneala, rangul lui fiind transmis din generatie in generatie. Unul dintre cei mai cunoscuti fabricanti de tus, al carui nume a fost consemnat in vechile documente chinezesti, a fost Li-Tchao. Cerneala solida fabricata de el, in forme rotunde sau dreptunghiulare, era renumita pentru faptul ca putea sa ramana intacta, chiar si la sase luni dupa ce era pusa in apa. Li-Tchao era foarte mandru de realizarile sale si se pare ca a avut si intuitia a ceea ce astazi numim “publicitate”, de vreme ce, in afara de propria semnatura, tusul sau era insotit si de fraza “Dupa o suta de ani, voi fi dur ca o piatra si voi avea stralucirea lacului”.

Insa, cel mai faimos fabricant de cerneala chinezeasca pare a fi fost Tchang-yu, creatorul celebrelor batoane de tus “Long-chiang-ki” (“Cerneala parfumata a dragonului”), destinata Palatului Imperial, decorata cu chipuri de dragoni si raspandind o minunata aroma de mosc. Din secolul al XVIII-lea, marca cea mai cunoscuta de cerneala chinezeasca este “Hui Ink”, dupa numele provinciei Anhui, unde a fost produsa. De altfel, cea mai veche si renumita manufactura de cerneala “Hui InK” este inca in functie, in Anhui, si poate fi vizitata. La Expozitia Internationala de la San Francisco, din 1915, Marele Premiu a fost acordat industriei chinezesti de cerneala, pentru marca “Hui” -“Globul pamantesc”.

Producatorii chinezi de tus au stiut intotdeuna sa isi ambaleze produsul cu mare grija, in semn de respect pentru munca lor, dar si pentru cei care il folosesc, asezand batoanele in cutii de lemn, ermetice, pentru a spori stralucirea cernelii, cutii care, pe o parte, aveau diverse inscrisuri chinezesti, iar pe alta, desene reprezentand flori, animale, oameni, dragoni, sau le puneau in saculeti din piele de leopard, care pastrau umiditatea optima, batoanele fiind infasurate mai intai in frunze parfumate de Artemisia.

Batoanele de tus faceau parte din ceea ce chinezii numeau, cu un deosebit respect, “cele patru comori ale scrisului”, alaturi de pensula, vasul din piatra pentru inmuiat cerneala si hartia de orez (sau matasea). Prepararea cernelii, inainte de executarea unei picturi sau de caligrafiere, presupunea inmuierea batonului in apa, cantitatea de apa determinand intensitatea cernelii si facand posibile nuantele si contrastele. Pictura in cerneala este una dintre artele traditionale orientale cele mai vechi si prestigioase. Laviul, de exemplu, este o arta grafica monocroma, provenind din China secolului al VI-lea, in care volumele sunt redate prin diferite grade de diluare a tusului. In Japonia, Laviul se numeste “sumi-e” (“desen in cerneala de China”).

Ceea ce au in comun aceste arte orientale, dincolo de diversele epoci si curente, este regula ca linia (dreapta sau curba) pe foia de hartie, sa fie trasata dintr-o singura miscare, fara reveniri, urmand “suflul natural de viata”, primul impuls, spontan, conceptie cu radacini in vechea filozofie tao-ista sau in budismul Zen, pentru japonezi. Prin astfel de tehnici, se decorau paravanele de interior, evantaiele inconfundabile, se faceau picturile, se ilustrau cartile, se scriau cartile, uneori pensula putand fi inlocuita de deget sau de unghie. In Europa, ecoul laviului se regaseste in tehnica renascentista a clar-obscurului (picturile lui Rembrandt, de exemplu).

In zilele noastre, tusul se foloseste, in continuare, in domeniul artistic (inclusiv pentru benzile desenate), in microbiologie, pentru colorarea celulelor de bacterii, in studiul la microscop, in histologie, in analiza microscopica a tesuturilor etc. Multa vreme, desenul tehnic nu putea fi conceput fara utilizarea tusului, in ultimele decenii fiind inlocuit de stilourile speciale, cu varf tubular, sau de desenul asistat de calculator. Cat despre virtutile medicale ale tusului, la care apelau vechii chinezi, pentru tratarea arsurilor sau a ranilor, probabil ca nu a mai incercat nimeni astfel de metode.