Un posibil profil spiritual al romanului – suflet latin/suflet slav

Este un fapt unanim recunoscut ca profilul spiritual al unui popor de defineste, in istorie, prin cultura sa, prin religie, prin felul in care a stiut sa infrunte evenimente majore, prin ceea ce mosteneste in subconstientul colectiv (un loc important ocupandu-l ceea ce, intr-o abordare mai degraba sentimentala decat stiintifica, s-ar numi « sufletul latin » si « sufletul slav »), prin ceea ce fiecare individ in parte manifesta, la un moment dat, intr-un context social, economic, politic dat. Desigur, imaginea de astazi a romanilor s-a indepartat semnificativ de ceea ce insemna aceasta, de exemplu, in epoca interbelica sau in vremurile mai indepartate ale inceputurilor. Dincolo de destinul istoric insa, exista o « matrice » sufleteasca, de necontestat, in care s-au adunat, in timp, influente, interferente, latente, care s-au asezat peste « misterul sangelui » si care razbat, adeseori, in spiritul colectiv sau in singularitatea destinului individual.

Lucian Blaga aprecia ca, pentru suflet, fundamental este orizontul spatial in care se naste si traieste omul, ca purtam in noi, fiecare, inconstient, nostalgia locurilor din care ne tragem. De pilda, temperamentul sud-americanilor tradeaza o vitalitate ardenta, un tumult interior de nestavilit, muzica lui Bach pare a fi expresia dorului de « inalt », de infinit, sufletul magic al culturii arabe pare indisolubil legat de spatiul-bolta, protector, asa cum este cerul pentru pamant s.a.m.d. Pentru romani, in aceeasi viziune blagiana, spatiul-matrice este «indefinit ondulat », exprimand « melacolia nici prea grea, nici prea usoara, a unui suflet care suie si coboara (…) tot mai departe, iarasi si iarasi, sau dorul unui suflet care vrea sa treaca dealul, ca obstacol al sortii, si care intotdeauna va mai avea de trecut inca un deal si inca un deal ».  

Peste aceasta determinare spatiala, in profilul spiritual al romanului s-au asezat si alte trasaturi, dintre care, cele mai puternice par a fi cele legate de mostenirea latina, de influenta slava si cea bizantina (mai tarziu), un fel de « latinitate orientala », avand in vedere ca, dupa incheierea procesului de romanizare (aproximativ in secolul al VII-lea), poporul de la nord de Dunare a ramas, dupa celebra afirmatie a lui Nicolae Iorga, « o insula de latinitate intr-o mare slava ».   

De « sufletul latin » tin, se pare, echilibrul, spiritul deschis, rationalist, practic, contemplativ, creator, si un anume « adamism », specific tuturor popoarelor mediteraneene, concept pe care Ortega Y Gasset, filozof, eseist si sociolg spaniol, il definea printr-o capacitate imaginativa, o fervoare de a incepe ceva, de a crea, pentru care nu exista insa si energia suficienta si rabdarea de a duce la bun sfarsit lucrul inceput. Despre romani, intr-un articol consacrat lui Eugen Ionescu, marele dramaturg stabilit la Paris, un francez spunea ca i se par mai dispusi sa demoleze ceva ce au facut doar pe jumatate, sa abandoneze ceea ce li se pare ca ar solicita prea mult efort sau ca ar fi plictisitor sau previzibil, sa isi piarda rapid entuziasmul si sa cada intr-un fel de melancolie temperata.

De altfel, si Emil Cioran sesiza aceasta componenta « adamica » a sufletului romanesc, in lucrarea « Schimbarea la fata a Romaniei », subliniind ca, in spatiul romanesc, problemele spirituale, istorice, politice par a se pune tot timpul « pentru prima data ». Nu s-ar putea spune, cu claritate, daca o astfel de trasatura reprezinta un defect sau o calitate, remarca cu ironie Cioran, in masura in care lasa loc mereu unui nou inceput, iar inceputurile sunt, mai mereu, spectaculoase sau, cel putin, incitante.

« Sufletul slav » (slavianskaia douche) este o componenta importanta in “matricea” spirituala a romanului, presupunand o profunda perceptie afectiva a realitatii, amestecul de melancolie si pasionalitate, de umilinta si orgoliu, abandonarea totala a fiintei in credinta, in iubire sau in orice pare a fi important in raport cu destinul, o zbatere perpetua intre fatalitate si dorinta de fericire, traire intensa a emotiei, avand ceva din « deznadejdea sfasietoare a denecuprinsului » (Lucian Blaga), care isi are obarsia, pesemne, in nesfarsitele stepe sau in inaltimile ametitoare ale locurilor din care au venit, spre noi, in timpurile inceputului, slavii.

Desigur, in prezent, identificarea unor trasaturi (pozitive), cu radacini in indepartata istorie a romanilor, legate de « sufletul latin » si « sufletul slav », intr-un posibil profil spiritual, pare a fi un gest hazardat si multi vor fi tentati sa se gandeasca la mult mai familiarul « balcanism », care nu ne-a ocolit, cu toata incarcatura lui de superficialitate, de zeflemea, de talmes-balmes, perfidie, ipocrizie, snobism, iresponsabilitate, mediocritate. Dar poate ca, uneori, reamintirea, redescoperirea, revalorificarea, constientizarea fondului vechi, profund, autentic, al fiintei se poate constitui intr-o solutie salvatoare pentru un popor si chiar si pentru fiecare individ in parte.