Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859 – “La legi noi, oameni noi!”

Unirea Principatelor Române sau “Mica Unire”, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, este un eveniment înscris cu fermitate în conștiința colectivă a românilor, unul dintre momentele de grație din istoria unei națiuni, când voința poporului și angajamentul unor conducători dedicați idealurilor naționale au triumfat asupra intereselor și calculelor politice minore, atât interne, cât și internaționale.

Recursul la istorie este esențial în orice perioadă, cu atât mai mult în vremuri tulburi, pentru a înțelege că identitatea unei națiuni se construiește treptat, constant, cu efort, devotament și onestitate, prin conștientizarea apartenenței la o anumită spiritualitate, la un spațiu geografic și la o istorie.

Astăzi, în 2024, data de 24 ianuarie, la 165 de ani de la “Mica Unire”, ar trebui să ne amintească faptul că, potrivit cuvintelor lui Alexandru Ioan Cuza, „Unirea este singura stare politică ce poate să asigure viitorul nostru” – o forță ce ne poate ghida spre ceea ce dorim să fim ca indivizi și ca națiune, în adevăratul sens al cuvântului, ce ne poate conduce spre echilibru, bunăstare, liniște si spre regăsirea identității noastre.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în Moldova, la 5 ianuarie 1859, și apoi în Țara Românească, la 24 ianuarie același an, în contextul unei atmosfere tensionate la nivel intern şi internaţional, a fost un act curajos și ireversibil. Chiar dacă recunoașterea oficială, pe plan internațional, a Unirii Principatelor s-a produs mai târziu, pasul hotărâtor a fost făcut de români, depășind tratatele, convențiile și interesele politice.

Începând cu anul 1862, cele două ţări – Țara Românească şi Moldova – au primit numele de România, iar capitala a fost stabilită la Bucureşti.

Unirea Principatelor Române şi memorabilul discurs al lui Mihail Kogălniceanu – “La legi noi, oameni noi!”

Mihail Kogălniceanu (cel care va deveni Prim-ministru, în timpul lui Cuza, şi Ministru al Afacerilor Externe, în timpul lui Carol I), o personalitate remarcabilă a culturii şi a istoriei române – istoric, publicist, avocat, om politic – a avut un rol central în evenimentele politice ale secolului al XIX-lea.

Într-un discurs memorabil, susținut la Iași, la data de 5 ianuarie 1859, cu ocazia alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, Kogălniceanu a exprimat profunde sentimente patriotice și a pledat pentru o nouă eră de reforme și unitate națională:

“Măria Ta, după 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română […] Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, oameni noi!

Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrarul, fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi […] Nu uita că, dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de români. Fă, dar, că domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean, urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire”.

“Două ramuri ale aceluiaşi copac, două fiice ale aceleiaşi mume”…

Când, la scurtă vreme, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn şi de către munteni, Mihail Kogălniceanu îşi exprima emoţia de a fi martor şi părtaş la înfăptuirea marelui ideal de unire al românilor: “Votul de la 24 ianuarie a fost o sublimă protestaţie în contra hotărârii acelora ce au vrut să ţie despărţite două ramuri ale aceluiaşi copac, două fiice ale aceleiaşi mume”.

Înţelegând ca Unirea Principatelor Române este un eveniment crucial pentru destinul tării, Mihai Kogălniceanu l-a susţinut pe domnitor într-o serie de reforme menite să contribuie la modernizarea statului şi a societăţii româneşti: reforma agrară (o reformă prin care s-a dorit să se garanteze ţăranilor dreptul de proprietate asupra pământurilor pe care le munceau şi care, chiar dacă nu a trecut de Parlament, a reuşit să înlăture dijmele şi corvezile la care fuseseră supuşi ţăranii secole de-a rândul, iar din 1863, s-a obţinut dreptul de proprietate asupra a două treimi din pământul pe care îl deţineau), secularizarea imenselor proprietăţi ale bisericii ortodoxe, promulgarea unui cod civil şi a unui cod fiscal, învăţământ public primar, gratuit şi obligatoriu, înfiinţarea de Universităţi (în 1860, Universitatea din Iaşi şi, în 1864, cea din Bucureşti) etc.

Unirea Principatelor Române – jurământul de credinţă al lui Alexandru Ioan Cuza

După ce Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domn al Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, acesta a rostit un jurământ solemn in faţa ţării sale, angajându-se să păstreze cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite.

Îndemnul lui Cuza către compatrioții săi a fost unul de solidaritate, cerându-le să uite dezbinările și urile trecute, subliniind că doar prin pace și iubire între români, indiferent de statut sau condiție, națiunea poate să se întărească și să progreseze:

“Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române […]

Numai pacea dintre noi, numai iubirea dintre fiii aceleiași țări, numai o deplină armonie între toate clasele societății, întrunind așa toate puterile, poate să ne întărască; și așa, și guvernământul și poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului”.

La mai mult de un secol și jumătate de la Unirea Principatelor Române, ideile și dorințele exprimate în acea perioadă rămân relevante. Cunoașterea și amintirea lor, mai ales în vremurile actuale, caracterizate de crize, războaie, sărăcie, neliniște și lupte pentru putere şi care nu ne găsesc la nivelul visat de înaintașii noștri, nu reprezintă doar un gest de respect față de fondatorii României moderne, ci și un mod de a nu uita că doar un popor unit, mergând în aceeași direcție, își poate impune voința și poate schimba în bine soarta țării și a oamenilor.