Timpul trece, Viscri rămâne.
Îmi relaxam ochii şi timpanele pe drumul de ţară, în urma noastră lăsând nori de praf. Parcă încerca să ne ascundă originile, nouă şi restul maşinilor ce tasau pietrişul sub greutatea lor, sub povara ce o cărau cu ei turiştii veniţi din Constanţa până-n Timişoara. Din Germania şi de ce nu, până în Regatul Unit, al cărui Prinţ Moştenitor-Prinţul Charles, patronează Fundaţia Mihai Eminescu. Mai précis, acesta a renovat biserica (înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO), şi câteva case ale singurului sat saxon din România, retras de la drumul ce leagă Sighişoara de Braşov.
De cum am intrat în sat, parcă ne-am întors în timp. Aşadar, am parcat “maşina timpului” în ceea ce părea a fi centrul aşezării. Se spune că toate momentele în care omul a simţit fericirea, au fost momente în care mintea nu a fost prezentă. Momente în care mintea s-a pierdut pe una dintre cele trei străduţe ale satului, în liniştea surdă şi în mirosul de bovine amestecat cu cel al fânului, printr-o adiere palidă de vânt.
Fiind aproape miezul zilei, soarele ardea puternic, neavând unde te ascunde de arşiţă. Din vânători, am devenit vânaţi. Veniţi să vizităm Viscri, am fost preschimbaţi în atracţii de către privirile blajine ale oamenilor satului, majoritatea bătrâni. Ne priveau de pe prispe ori de pe băncile din faţa casei, pe noi şi pe puii de curcă. Ne priveau cu bucurie în ochi, cum călcând cu atenţie iarba uscată, urcam ca la pelerinaj spre Biserica Fortificată. Ici-colo, câte-un mânz se adăpa, ici-colo, câte-un cuib de berze.
Am ajuns şi la Biserica Evanghelică. Aici, o bătrâna încovoiată (mi-am imaginat-o ca pe un păstrator al cheilor), dar plăcută la vorbă, vindea bilete la preţul de 5 lei. Pentru mine, acesta reprezintă un semn că oamenii şi-au păstrat valorile şi onoarea, deşi puteau profita de pe urma turiştilor, mai ales a celor străini.
Vizitând pe rând Biserica şi Camera Slăninei, am aflat şi despre lăzile vecinătăţilor. Vecinătatea avea scopul unei asociaţii de ajutor reciproc în cadrul comunităţii satului. Aceasta era compusă din toate familiile care locuiau pe aceeaşi stradă.
În sat, existau 4 vecinătăţi care purtau numele străzii respective, iar în fruntea fiecărei vecinătăţi era ales, pe timp de 2 ani, un bărbat însurat, care avea titlul de “Nachbarschaftsvater” sau “părintele vecinătăţii”. Acesta era responsabil cu supravegherea şi organizarea lucrărilor ce trebuiau efectuate de către membrii vecinătăţii, cum ar fi aprovizionarea preotului din sat cu lemne, munca voluntară din incinta bisericii sau a cimitirului.
Fiecare vecinătate deţine o aşa-numită “ladă de vecinătate”, în care se aflau toate documentele scrise precum şi evidenţa membrilor şi a lucrărilor efectuate în cadrul vecinătăţii respective. (Preluat din “Schicksale und Erinnerungen” de Michael Wagner).
Vizita noastră la Viscri s-a încheiat în curtea unei gospodine, savurând prăjituri abia scoase din cuptor. Apoi, am luat-o pe urmele Prinţului Charles, până în dreptul casei acestuia, cea din intersecţie. De aici, aveam să ajungem în Sighişoara.
