Workaholic – Cum aflăm dacă suntem sau nu workaholici?

Workaholic este un termen care, chiar dacă nu figurează încă în dicţionarele româneşti, este tot mai prezent în limbajul actual, deoarece defineşte o situaţie care tinde să devină emblematică în lumea în care trăim, mai ales în condiţiile avansului tehnologic fără precedent, ale provocărilor cotidiene continue şi ale dorinţei fiecăruia de realizare în plan profesional.

Se spune că “munca îl înnobilează pe om”, că “munca este sănătate”, “munca este o comoară”, că “viaţa înfloreşte prin muncă“, “munca învinge totul” etc., ceea ce, în mare măsură, poate fi adevărat. Este firesc ca munca şi rezultatele acesteia să aducă satisfacţie, pentru că, până la urmă, prin activitatea pe care o desfăşoară, un om se simte util şi împlinit.

Există însă diferenţe majore în felul în care oamenii se raportează la muncă, acestea generând şi efecte pe măsură. Munca este un drept, este o datorie, poate fi şi o constrângere, dar este, cu siguranţă, şi o condiţie a libertăţii şi fericirii individuale, atât timp cât nu ne face fiinţe captive într-o realitate în care nu putem să ne integrăm sau pe care nu ştim, nu avem cum să o controlăm.

Ce este un workaholic?

Un workaholic este o persoană dependentă/ obsedată de muncă, la care nevoia de a munci este continuă, constantă, înverşunată. Un workaholic lucrează şapte zile din şapte, 24 de ore din 24. Paradoxal, în raport cu situaţiile normale, pentru un workaholic, orice întrerupere a muncii, în cursul săptămânii, în week-end, în vacanţe etc. este sursă de depresie, stres, de anxietate, de burnout, iar o astfel de nevoie excesivă şi compulsivă de a munci se manifestă fără ca persoana în cauză să realizeze acest lucru, în detrimentul vieţii personale, extraprofesionale.

“Workaholic” este un termen englezesc, care s-a internaţionalizat, un cuvânt-valiză, format prin contopirea altor cuvinte sau părţi de cuvinte existente în limbă, în cazul acesta, din “work”(muncă) şi sufixoidul “-aholic” (“dependenţă”). Aşa cum un “alcoolic” (în engleză, “alcoholic”) face referire la o persoană care consumă abuziv băuturi alcoolice, în cazul unui “workaholic” este vorba de un exces de muncă.

Cuvântul “workaholic” a fost folosit pentru prima dată într-un articol intitulat “On Being a Workaholic(A serious jest)” – “Despre a fi dependent de muncă (o glumă serioasă)”- apărut într-o revistă de psihologie, şi a fost popularizat în ultimele decenii ale secolului trecut de către psihologul american Wayne Oates, intr-o carte autobiografică, devenită rapid best-seller – “Confesiunile unui workaholic”.

Începând cu anii 2000, termenul s-a “revitalizat”, pe măsură ce omul contemporan pare a fi devenit excesiv de dependent de muncă şi, deşi această dependenţă nu este încă inclusă în categoria bolilor profesionale, consecinţele asupra vieţii celor care manifestă un asemenea comportament sunt deosebit de grave.

Cazurile de workaholism s-au înmulţit, spun specialiştii, şi pentru că, odată cu epoca laptopurilor, a smartphone-urilor, graniţele dintre lumea profesională şi cea privată s-au estompat sau au dispărut.

Simptome ale dependenţei de muncă

Centrul vieţii şi al lumii unui workaholic este, aşadar, munca. Orice altceva este minimalizat, fie că este vorba de chestiuni de familie, sociale, personale, hobby-uri etc. În timp, incapacitatea unei persoane de a se deconecta de muncă ii poate pune în pericol sănătatea, poate duce la dezechilibre emoţionale semnificative.

Simptomele frecvente ale dependenţei de muncă se manifestă, în general, la nivel cognitiv (anxietate, iritabilitate, stare generală de rău, preocupare constantă pentru problemele de serviciu etc.), la nivel fiziologic (stres, hipertensiune arterială, insomnii etc.), la nivel comportamental (planificare exagerată a muncii, nevoia de control, izolare socială etc.).

Un workaholic ajunge primul la job şi pleacă ultimul, nu-l interesează timpul liber, renunţă la vacanţe, de teamă să nu piardă controlul asupra evenimentelor care se desfăşoară în absenţa lui, îşi continuă munca acasă, seara sau/ şi în week-end, ambiţia profesională nu are limite, chiar dacă, de multe ori, nu obţine rezultatele scontate. Este convins că, dacă efortul este intens, şi puterea, succesul cresc proporţional.

Studiile mai indică, în cazul celor dependenţi de muncă, şi o deteriorare a abilităților de comunicare interpersonală, o pierdere a capacității de a înţelege emoțiile celorlalți, o alterare în luarea deciziilor, un management mai puțin bun al propriilor reacții emoționale, din cauza stresului. Iar statisticile spun că este o iluzie că numărul mare de ore de muncă ar spori şi eficienţa.

Este adevărat, pe de altă parte, ca mulţi dintre cei din jur (colegi sau superiori ierarhic) văd într-un workaholic un reper profesional, deoarece pare cel mai motivat şi implicat, iar urmarea poate fi, uneori, promovarea. Numai că se creează un cerc vicios, deoarece un workaholic nu va înţelege necesitatea de a-si schimba comportamentul, spre binele lui si al celorlalţi, nici atunci când accede la o funcţie pe care si-o dorea de mult timp.

Diferenţe între un workaholic şi o persoană pasionată de munca sa

Dacă un workaholic se află în incapacitatea de a se desprinde de munca sa, cu toate consecinţele menţionate anterior, o persoană care dedică un timp substanţial muncii, din pasiune, ştie să-şi dozeze efortul şi să alterneze activitatea intensă cu relaxarea, îşi stabileşte obiective înalte, eşalonat, are adesea succes în domeniul său, chiar dacă nu stă la job din zori şi până în noapte.

Şi cel care munceşte mult, dar din pasiune, poate să resimtă uneori stresul (dar nu continuu), şi el se bucură de aprecierea celorlalţi, dar pentru calităţile, abilităţile, eficienţa şi spiritul său creativ, fără a pune presiune asupra celor cu care interacţionează. Este bucuros să plece în vacanţă, să-şi reincarcarce bateriile, pentru a reveni la muncă mai eficient, mai productiv.

Cum aflăm dacă suntem sau nu unul dintre workaholici?

O echipă de psihologi britanici şi norvegieni a conceput un test cu ajutorul căruia să se poată evalua dacă o persoană este sau nu workaholică, test pe care l-au numit “Scala Bergen a dependenţei de muncă” (de la numele Facultăţii de Psihologie a Universității din Bergen) şi pe care l-au publicat, cu scopul de a-l pune la dispoziţia publicului. Pentru a concepe testul, s-a apelat la 12 135 de voluntari, angajaţi norvegieni din diverse sectoare de activitate, din 25 de companii diferite.

S-au folosit şapte criterii, în funcţie de care s-au conceput şapte întrebări, la care să se poată răspunde cu: 1 – niciodată; 2 – rar; 3 – uneori; 4 – deseori; 5 – întotdeauna. Întrebările sunt următoarele:

• A – Te gândești frecvent la cum ai putea să aloci şi mai mult timp pentru muncă?
• B – Petreci mult mai mult timp muncind decât ai planificat inițial?
• C – Lucrezi cu scopul de a diminua un sentiment de vinovăție, neputință, depresie sau anxietate?
• D – Deşi multe persoane ţi-au recomandat, în repetate rânduri, să reduci programul de lucru, nu le asculţi?
• E – Dacă eşti în imposibilitatea de a lucra, devii extrem de rapid stresat?
• F – Pui jobul înaintea habby-urilor, relaxării, sportului?
• G – Munceşti atât de mult încât acest fapt se reflectă negativ în starea de sănătate?

Dacă, la cel puţin patru dintre aceste întrebări, ai răspuns cu “deseori” sau “intotdeauna”, înseamnă că eşti deja un workaholic, situaţie în care ar trebui făcut ceva pentru schimbarea atitudinii faţă de muncă. Una dintre marile probleme pe care trebuie să le depăşească persoana care a devenit dependentă de muncă este negarea sistematică.

O formă extremă a dependenţei de muncă este “sindromul epuizării profesionale”/ burnout sau ceea ce japonezii numesc “karoshi”. Este celebru, de exemplu, cazul premierului japonez Keizo Obuchi, al cărui deces, în anul 2000, a fost cauzat de workaholism.

Trăim pentru a munci sau muncim pentru a trăi?

Este o evidenţă că munca ne umanizează, dă sens existenţei noastre, conferă demnitate (aşa cum timpul liber dă demnitate vieţii), este necesară pentru a avea o viaţă echilibrată, pentru a ne îndeplini aspiraţiile, stimulează capacităţile fizice şi intelectuale. Pe de altă parte, nu putem ignora faptul că oamenii fericiţi – spune cel mai lung studiu pe această temă, care a adunat informaţii pe parcursul a 80 de ani – sunt cei care au ajuns la un echilibru între plăcerea de a avea şi bucuria de a fi. Or, la acest echilibru nu se poate ajunge nici prin inactivitate/ lene, nici prin dependenţă de muncă.

O statistică recentă relevă că productivitatea medie a unui muncitor german, cu 1380 de ore de muncă pe an, este cu 27% mai mare decât cea a unui britanic, care lucrează 1669 de ore. Potrivit OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), ţările în care oamenii lucrează cel mai mult (ca număr de ore) sunt Mexic, Coreea, Rusia și Grecia, la polul opus situându-se Danemarca, Norvegia, Germania și Țările de Jos.

Dar când este vorba de cele mai fericite popoare, în top se află Ţările Nordice (Danemarca, Norvegia, Suedia, Islanda etc.), adică acelea în care viaţa oamenilor se bazează pe echilibru între muncă şi odihnă, fără nelinişti perpetue, fără stres, fără excese, în care “Fericirea Naţională Brută” este mai importantă decât setea de profit, de putere, în care oamenii ştiu că numai dacă sunt sănătoşi, destinşi, veseli, vor reuşi, cu adevărat, şi în viaţa personală şi în cea profesională.

Probabil că, dincolo de teste, simptome, cel mai simplu mod de a afla dacă suntem sau nu workaholici este răspunsul sincer, bazat pe experienţa personală, la întrebarea: “Trăim pentru a munci sau muncim pentru a trăi?”.