Zăpezile de altădată/ “Unde sunt zăpezile de altădată?” este o expresie relativ cunoscută, care a pătruns în limbajul comun şi prin care mulţi dintre cei care o folosesc (când vine anotimpul rece) vor să sublinieze că “nici iarna nu mai este ce a fost”, amintindu-şi, probabil, de anii când zăpezile erau “cât gardul”, iar ninsorile “ca-n basme”. Acesta să fie, oare, sensul expresiei?
Interesant este că această expresie, “Unde sunt zăpezile de altădată?” – o interogaţie retorică – utilizată, în cele mai multe cazuri, astăzi, cu sensul propriu, nu numai că a străbătut secolele şi este încă “vie”, dar, pentru a ajunge în limba română a făcut o călătorie şi mai lungă, deoarece vine din limba franceză, dintr-un îndepărtat Ev Mediu, din opera unui poet rebel şi inconfundabil, Francois Villon.
“Unde sunt zăpezile de altădată?” – originea expresiei
“Unde sunt zăpezile de altădată?” (“Où sont les neiges d’antan?”) este versul-refren al uneia dintre cele mai cunoscute şi frumoase poezii aparţinând lui Francois Villon – “Balada doamnelor de altădată” (“Ballade des Dames du temps jadis”), scrisă în 1533 şi inclusă într-un ciclu de poezii intitulat chiar de autor “Testament”.
Iată cum sună prima şi ultima strofă din “Balada doamnelor de altădată”, în trei frumoase traduceri în limba română: “Ci spune-mi unde, ‘n ce cuprins,/ E Flora, râmleanca frumoasă;/ Archipiada şi Taïs,/ Ce-a fost şi vara ei duioasă? Şi Eho, dintr-un freamăt scoasă,/ Cântând pe râuri şi-ntinsori,/ Dumnezeeşte de frumoasă?…/ Dar unde-s marile ninsori? […] De ele, măre, ce-ţi mai pasă/ Pe unde sunt din alte ori./ Doar viersu-acesta nu te lasă:/ Dar unde-s marile ninsori?” (traducere Dan Botta, 1956).
“Spuneţi-mi, unde, în ce plai-s/ Frumoasa Floare din rîmlene,/ Arcipiada spun, şi Tàis,/ Ce-au fost mlădiţe cosângene ?/ Echo ce auie-n poiene,/ De chiemi la iaz au pe tăpşan,// Ce-avea frumseţi nepământene ?…/ Dar unde-i neaua de mai an ? […] Măria Ta, să nu-ntrebi unde/ Au pas, (de-un leat, de ieri) e-n van./ Căci viersul meu îţi va răspunde :/ Dar unde-i neaua de mai an?” (traducere Romulus Vulpescu, 1958).
“Pe ce meleaguri, unde mi-s/ romana Flora, cald încânt,/ Archipiada şi Thaïs/ ce-s vere bune prin orând ?/ Echo ducând orice cuvânt/ spre larg, în zvoană murmurată,/ frumoasa coz ?… Dar unde sunt/ zăpezile de altădată? […] Pe unde-s, Doamne, şi de când,
nu căuta ! Cheia-i păstrată/ în versul meu : …Dar unde sunt/ zăpezile de altădată?”(traducere Neculai Chirica, 1983).
Semnificaţia versului “Dar unde sunt/ zăpezile de altădată?”
După cum se poate constata, versul-refren “Dar unde sunt/ zăpezile de altădată?”, în “Balada doamnelor de altădată”, are o mare încărcătură metaforică şi este “cheia” interpretării textului, făcând referire, prin simbolul “zăpezilor de altădată”, la un profund sentiment de nostalgie, provocat de trecerea timpului – “Fugit irreparabile tempus”- de efemeritatea condiţiei umane, de toate zilele, experienţele, momentele frumoase din trecut, dispărute în neant.
În esenţă, versul “Dar unde sunt zăpezile de altădată?” subliniază caracterul inevitabil al schimbării, al “trecerii” prin această lume, amintind că nimic nu este imuabil. Este şi o ilustrare a unei teme frecvente în literatura Evului Mediu – “Ubi sunt qui ante nos?” (“Unde sunt cei care au fost înaintea noastră?”).
O sonoritate deosebită este conferită versului (în forma originală, din limba franceză – “les neiges d’antan) şi de cuvântul “antan” (astăzi, ieşit din uz), provenit din latinescul “antannum”, care înseamnă “anul trecut”, prin extensie de sens, “timpul trecut”.
După şase secole, versul devenit expresie în limbajul obişnuit, în multe limbi – “Unde sunt zăpezile de altădată” – arată cum talentul unui poet poate să concentreze un sentiment atât de profund într-o imagine memorabilă, concentrată, simbolică, densă în semnificaţii.
Cu siguranţă, şi cei care folosesc expresia gândindu-se numai la “zăpezile” altor ani, intuiesc că, dincolo de sensul propriu, vibrează un sentiment de melancolie şi nostalgie pentru lucruri şi fiinţe dragi din trecut, de regret pentru ceva ce a fost şi nu mai este.
Francois Villon – poetul nonconformist şi misterios
Despre viaţa lui Francois Villon, poet francez remarcabil al secolului al XV-lea, se ştiu puţine lucruri cu certitudine. Născut, probabil, în 1431, la Paris, a adoptat numele “Villon”, după cel al protectorului și tutorelui său, Guillaume de Villon, profesor de drept canonic la Sorbona.
Nu se ştie nimic despre ce a făcut, unde a fost, între 19 şi 24 de ani, iar când a revenit în Paris, din pricina unei altercaţii, la o petrecere, şi pentru a evita să fie prins şi judecat, a dispărut din nou. Nu se știe nimic, de asemenea, despre ce s-a întâmplat cu el după 1463.
Ceea ce mărturiseşte Francois Villon despre sine, în scrierile sale, este învăluit mereu în mister. Se înţelege însă că a avut o viaţă aventuroasă, că a fost o persoană rebelă şi nonconformistă, că a trăit în exces, din toate punctele de vedere (mai puţin financiar) și a fost implicat în diferite incidente și scandaluri.
Opera poetică, în schimb, este apreciată şi astăzi pentru profunzimea emoţională, pentru felul inconfundabil în care meditează asupra trecutului, iubirii, timpului, dar şi, într-o altă faţetă, pentru stilul său ironic, malițios și adesea obscen, pentru un excepţional simţ al nuanţelor limbii poetice. Creaţiile sale au fost adunate (unele reconstituite) şi publicate târziu, iar ceea ce cunoaștem astăzi din opera lui Villon se bazează, în mare măsură, pe un volum publicat în 1867.