Zeilor le plac numerele impare – sensul şi originea expresiei

Zeilor le plac numerele impare, în latină, “Numero Deus impare gaudet”, este o expresie care îi aparţine poetului Virgiliu (Publius Vergilius Maro, cunoscut, mai ales, ca autor al epopeii “Eneida”) şi care a rămas, peste timp, în memoria colectivă, exprimând convingerea anticilor că numerele impare au virtuţi speciale.

“Numero Deus impare gaudet” este versul 76 din Egloga a VIII-a, a lui Virgiliu, “egloga” fiind un poem pastoral, asemănător idilei. Versul, care a dobândit în timp valoare de adagiu, concentrează un mod de a gândi simbolic despre numere, despre care se credea că au “personalitate”, că exprimă nu numai cantităţi, ci, în primul rând, voinţa zeilor, idei, forţe şi că ajută la o adevărată înţelegere a fiinţei, a lumii şi a Universului.

Platon considera numerele ca fiind forma cea mai înaltă a cunoaşterii, esenţa armoniei cosmice şi interioare. Pitagora, filosoful şi matematicianul grec, din secolul al VI-lea i.Hr., şi adepţii pitagoreismului erau convinşi că Universul este organizat matematic, de unde şi credinţa în existenţa “ritmurilor cosmice” şi a “numărului de aur”, expresie a proporţiei divine, a armoniei cosmice, număr care este prezent peste tot în natură – în proporţiile corpului uman, ale plantelor, animalelor, în alcătuirea sistemului solar etc. – şi care a fost preluat şi în realizările spiritului uman – în pictură, muzică, arhitectură, sculptură etc.

Numerele, mai spuneau anticii, conţin o forţă neştiută, de aceea trebuie mare grijă când sunt rostite, pentru că produc un “curent” de felul unui râu subteran, invizibil, dar prezent. Hipocrate, “părintele medicinei”, care a trăit în secolul al V-lea i.Hr., atribuia şi el numerelor impare o mare putere misterioasă, făcând referire la faptul că un copil se naşte la nouă luni (sau şapte), a şaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii operaţi sau contagioşi etc.

Zeilor le plac numerele impare / Numero Deus impare gaudet – 1, 3, 5, 7, 9

Dovada că “Zeilor le plac numerele impare” este multitudinea de semnificaţii asociate acestora, încă din zorii civilizaţiei umane. Fiecare dintre aceste numere este legat de un zeu, de o culoare, de un punct din spaţiu, de un ansamblu de influenţe. „Inteligenţa, spunea Kant, marele filosof al secolului al XVIII-lea, este izvorul numărului, dar imaginaţia stabileşte o reţea de relaţii, pe care raţiunea nu o înţelege întotdeauna”.

Multiplii unui număr au, în general, aceeaşi semnificaţie simbolică de bază, ca şi numărul simplu, amplificând sau nuanţând simbolistica primară cu un înţeles particular. Iată câteva dintre semnificaţiile simbolice cele mai cunoscute asociate numerelor impare:

1 – Unu este simbol al Creatorului, început şi sfârşit al tuturor lucrurilor. Este, în acelaşi timp, expresia verticalităţii fiinţei, un semn distinctiv al omului, mai important, poate, decât raţiunea, se subliniază în “Dicţionarul de simboluri” al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant. Unu este şi semnul revelaţiei şi, în opinia lui Carl Jung, simbol unificator al contrariilor (raţional şi iraţional, real şi imaginar, concret şi abstract etc.), încărcat cu o energie psihică foarte puternică.

3 – Trei este expresia echilibrului şi a perfecţiunii, reunind teluricul şi celestul, sacrul şi profanul. În acelaşi timp, în multe religii, manifestarea divinităţii este triplă, aşa cum şi timpul, pentru om, înseamnă trecut, prezent şi viitor. În basmele tuturor popoarelor, trei sunt probele pe care trebuie să le depăşească eroul în călătoria lui iniţiatică, la capătul căreia va ieşi triumfător. În zona gândirii magice, se crede că un vis, pentru a se împlini, trebuie ţinut secret trei zile, aici numărul trei marcând limita dintre favorabil şi nefavorabil.

Numero Deus impare gaudet – 5, 7, 9

5 – Cinci, prin bogăţia semnificaţiilor, este un argument de necontestat ca “Zeilor le plac numerele impare ( Numero Deus impare gaudet). Cinci reprezintă, pe de o parte, suma primului număr par (2) şi primului număr impar (3) – unu (1) având un statut privilegiat – şi marchează, pe de altă parte, jumătatea primelor nouă numere. Cinci reprezintă centrul lumii, cinci sunt simţurile omului, cinci este considerat şi numărul existenţei materiale, obiective, iar pentagrama este emblema microcosmosului, pentru că presupune îmbinarea unor aspecte inegale. Pitagora considera pentagrama nu numai un simbol al cunoaşterii, ci şi un mijloc de îndepărtare a răului şi de dobândire a puterii.

7 – Şapte sunt zilele săptămânii, şapte – planetele sistemului solar, şapte – culorile curcubeului, şapte trepte ale desăvârşirii în diverse ritualuri, şapte ramuri ale copacului cosmic etc. – semne că, într-adevăr, “Zeilor le plac numerele impare”. Şapte indică şi transformarea spirituală, reînnoirea ciclică, trecerea de la cunoscut la necunoscut. În mituri, şapte exprimă stările materiei, ale conştiinţei, ale evoluţiei, de la conştiinţa corpului fizic (dorinţe împlinite elementar), la sentimente, imaginaţie, raţiune, intuiţie, voinţă, detaşare de material.

9 – Nouă este expresia căutărilor fructuoase, a încununării eforturilor, a desăvârşirii unei creaţii. Dacă trei reprezintă echilibrul, pătratul acestuia înseamnă universalitatea. Numărul nouă apare frecvent în scrierile lui Homer, dar si în “Teogonia” lui Hesiod, unde nouă zile şi nouă nopţi reprezintă măsura timpului care desparte Cerul de Pământ. Fiind ultimul din seria de cifre, nouă anunţă deopotrivă un sfârşit şi un început, o trecere într-un alt plan.

Şi artiştilor şi oamenilor de ştiinţă le plac numerele impare

De la începuturile civilizaţiei şi până astăzi, omul nu a încetat să se întrebe dacă nu cumva Totul, în Univers, este parte a unei structuri matematice perfecte, dacă nu cumva, cum spunea Pitagora, “Numărul este esenţa a tot”, iar taina “Marelui Arhitect” rămâne încă de descifrat.

Poate că, potrivit adagiului lui Virgiliu, intr-adevăr “Zeilor le plac numerele impare”, dar este o evidenţă că totul, în lumea noastră, se raportează la numere. Dacă este vorba de artă, probabil că nu există creaţie care, într-un fel sau altul, să nu facă trimitere la planul simbolic al numerelor. Încă din antichitate, de pildă,“părinţii tragediei” – Eschil, Sofocle şi Euripide – îşi concepeau operele în trilogii, o condiţie esenţială, pentru a putea participa la marele festival al tragediei greceşti, “Dionisia”. În Evul Mediu, Dante a conceput celebra scriere “Divina comedie” în trei părţi – “Infernul”, “Purgatoriul” şi “Paradisul” – fiecare cuprinzând 33 de cânturi formate din terţine (strofe de trei versuri). Şi exemplele ar pute continua la infinit.

Şi mai frapant este că, în prezent, un laureat al Premiului Nobel, remarcabilul fizician Richard Feynman, crede că unul dintre cele mai mari mistere ale fizicii, de fapt, “cheia” înţelegerii Universului şi a lumii noastre, este numărul 137, care, spune cercetătorul, “vine spre noi, fără ca omul să-l înţeleagă”. Numerologii au încercat şi ei să-l explice, constatând că este format din trei cifre impare – 1 (expresie a forţei divine, dar şi a sinelui), 3 (lumină divină, inspiraţie, curaj, credinţă), 7 (dezvoltare spirituală, cunoaştere interioară).

Până când mintea umană va reuşi să cucerească noi teritorii ale cunoaşterii, pentru a face, cum spunea Richard Feynman, “saltul cuantic necesar”, să nu uităm că “Numero Deus impare gaudet” şi că, probabil, tot ce există este rezultatul unui “proiect” excepţional de inteligent.