“Nu contează destinaţia, ci călătoria.” Nimic mai adevărat!
Ora 6. Dimineaţa. Am dormit vreo două ore, iar când am ieşit în pragul pensiunii, încă mă frecam la ochi de somn. Soarele întârzia să apară. Aici, aproape de cota 1.000, la graniţa dintre Judeţul Dâmboviţa şi Prahova, timpul pare că s-a oprit în loc. Roua, în borboane aproape îngheţate, atârna greu pe firele de iarbă. Afară e răcoare, iar de n-ar fi pădurile de foioase verzi, ai zice că suntem în septembrie, nicidecum în luna lui Cuptor. Stând aşa, pe hotarul pensiunii, mă gândeam câ în timpul liceului treceam pe aici aproape săptămânal.
Nici măcar o dată nu m-am oprit. Ştiind că o să rămân peste noapte la Valea Şipotului, am luat şi aparatul de fotografiat, în speranţa că o sa prind câteva cadre bune. Iată-mă prin iarba sălbatică, ud până la genunchi, cum dau roată cailor folosiţi la echitaţie, care pasc nestingheriţi. Nu-mi dau seama dacă dâra de abur iese prin nările lor, sau din pământ. Uşor ca o mângâiere, apare şi soarele. Pesemne, peste noapte a urcat muntele şi acum coboară, pe văi, prin hăuri şi printre vârfuri de brazi.
Aproape ora 7. Angajaţii pensiunii încep să mişune pe aici, precum furnicile. Îmi iau la revedere de la câţiva dintre ei, după care merg în locul ce s-ar presupune a fi staţia. Nu trece mult timp şi soseşte maşina. Iau o gură sănatoasă de aer şi mă urc în maşină. Din întâmplare, dau de un fotograf şi mă aşez pe scaunul de lângă el. Aflu că merge la Braşov, pentru o şedinţă. Eu merg la Sinaia, în gară. De aici, plec înspre Câmpina, dar nu cu trenul, cum îmi doream. Aş fi întârziat şi trebuia să-mi vizitez mătuşa.
Pentru că am aţipit, am ajuns în Câmpina, pe care o pot numi a doua mea casă, în doar 5 minute. În realitate, am fost pe drum o jumătate de oră, cel puţin. Nici nu cobor bine, că îmi sună telefonul. Urma să mergem cu familia la Paltinu, la baraj. Numa’ bine!
Ziua în amiaza mare, am ajuns şi noi.
Peisajul nu mi-era necunoscut, doar am trecut de-atâtea ori, în drumul meu spre Valea Doftanei, un alt loc de poveste. Pot spune chiar că am facut potecă pe-aici. Doar că de data asta, aproape de carosabil, a apărut o rulotă colorată, pe post de bar. În spatele ei, înspre lac, caţiva tineri se răcoreau cu o bere, o limonadă, pe acoperişul unei cabane vechi, transformat în terasă.
Am mers câteva sute de metri, din vărful poienii (o poiană în inima pădurii), până aproape de lac, să găsim un loc cât mai bun, cât mai umbrit. Cu siguranţă nu eram primii care am ajuns acolo şi nici ultimii. În locul pescarilor de ocazie care se pregăteau să plece, nemaifiind ora propice pentru pescuit, şi care oricum se văitau că au prins numai obleţi, soseau alte valuri de oameni. Într-o parte, caţiva biciclişti care se odihneau; mai încolo de ei, caţiva tineri s-au strâns în cerc şi au început să cânte la chitară.
În aer, plutea o atmosferă de vacanţă, cu momente în care liniştea alterna cu chiţăielile copiilor. Mai târziu am aflat motivul bucuriei lor, când am luat aparatul de fotografiat, să surprind momentul. Un caine se tot arunca în apă, spre deliciul lor. Am făcut câteva fotografii, după care am intrat în vorbă cu stăpâna acestuia, doamna Maria. Dânsa mi-a dezvaluit rasa: brac german, dar şi faptul că animăluţul ei nu este un el, ci o ea, pe nume Ali (de la “alintata”). “Este foarte inteligentă, extrem de uşor de dresat, pentru că îi place tot timpul să înveţe lucruri noi, are o faţă foarte expresivă, este foarte sociabilă şi docilă, după cum ai văzut. Am învăţat-o să nu se teme de nimic, să fie calmă când vede alte animale, să îi placă oamenii.”
Ne-am întors în Câmpina în vreo două-trei ore, lăsând în urmă oameni întinşi la plajă, oameni înconjuraţi cu cărţi, şi oameni ce-şi înălţau corturile. Datorită doamnei Maria şi prietenei sale patrupede, am învăţat că “nu este deloc greşit să vrei să te joci la orice varstă şi că a lăsa celui drag libertatea de mişcare şi spaţiu este un lucru minunat.”
