24 ianuarie 1859 este un moment de referinţă în istoria noastră naţională, pentru că înseamnă Unirea Principatelor Române – Țara Românească şi Moldova – un proces complex, pregătit îndelung, care a culminat cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele ţări (la 5 ianuarie 1859, în Moldova, şi apoi, la 24 ianuarie, acelaşi an, în Tara Românească), proces care va fi definitivat la 1 Decembrie 1918, prin unirea tuturor proviinciilor locuite de români, în cuprinsul aceluiași stat național, România.
A fost unul dintre acele momente de graţie, rare în existenţa unui popor, un act de voinţă al românilor, pe care nimeni nu l-a mai putut anula, deşi contextul internaţional şi chiar atmosfera internă erau foarte tensionate. Peste 30 000 de oameni s-au adunat în ziua alegerilor din Țara Românească (24 ianuarie 1859) pentru a protesta în cazul în care domnitorul Alexandru Ioan Cuza, deja ales în Moldova, nu va fi ales şi în Muntenia.
Chiar dacă recunoaşterea oficială a Unirii Principatelor, pe plan internaţional, s-a produs mai târziu, pasul decisiv, dincolo de tratate, convenţii, interese politice, a aparţinut românilor, voinţei populare şi calităţii unor oameni politici dedicaţi idealului naţional. Începând cu anul 1862, cele două ţări – Țara Românească şi Moldova – au primit numele de România, iar capitala a fost stabilită la Bucureşti.
De ce nu este potrivită sintagma “Mica Unire”, pentru evenimentul de la 24 ianuarie 1859?
Mulţi istorici consideră că sintagma „Mica Unire”, pentru a face referire la Unirea Principatelor Române, de la 24 ianuarie 1859, este nepotrivită, din mai multe motive legate de contextul istoric și de impactul acestei uniri asupra formării statului român modern. Iată câteva dintre argumentele acestora:
Importanța istorică majoră a evenimentului
Unirea Principatelor Române, de la 24 ianuarie 1859, a fost un pas esențial în procesul de formare a statului național român modern. Acest eveniment istoric major a pus bazele pentru Marea Unire de la 1918, prin crearea unui stat unitar, care a devenit un exemplu și o forță motrice pentru unirea tuturor provinciilor istorice românești. Diminuarea acestei realizări prin termenul „Mica Unire” ar putea sugera că evenimentul a fost lipsit de importanță, ceea ce contrazice realitatea istorică.
Istoricul Lucian Boia, de exemplu, cunoscut datorită lucrărilor sale consacrate istoriei moderne, cum ar fi, printre altele, “De ce este România altfel?”, “Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950”, “Istorie și mit în conștiința românească” etc., sublinia, într-un interviu, că: “Din ce spun unii, ai impresia că România a început la 1918, or nu e adevărat, a început la 1859”. Mai mult, consideră Lucian Boia, sintagma “Mica Unire” este o formulă inventată, larg acceptată astăzi şi care intră în categoria formulelor gata confecționate, care circulă și se imprimă în mintea oamenilor […] Mica Unire asta nu e mica unire. Dacă vrem să fie una mică şi alta mare, aş face o rocadă şi aş spune că Marea Unirea e unirea de la 1859”.
Complexitatea procesului unificator de la 24 ianuarie 1859
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor atât în Moldova (5 ianuarie 1859), cât și în Țara Românească (24 ianuarie 1859), a fost un act politic de o semnificație extraordinară, realizat într-un context internațional complicat, sub influența marilor puteri europene.
Această unire a fost un act de voință politică și diplomatică deosebit de important, iar reducerea acestuia la o „mică” unire poate trece cu vederea dificultățile și, în acelaşi timp, realizările implicate.
Începând cu anul 1830, pașoptiștii, în frunte cu Mihail Kogălniceanu (care va deveni Prim-ministru al ţării în vremea lui Alexandru Ioan Cuza), Vasile Alecsandri, Carol Davila etc. au promovat idealul unionist al românilor în străinătate, trimițând memorii către personalități precum Napoleon al III-lea, premierul britanic Palmerston și către Comitetul Central Democratic European.
Pentru a sprijini financiar campania de conștientizare a intelectualității europene cu privire la cauza unionistă a românilor, I.C. Brătianu a vândut o moșie care aparținea soției sale.
Pe plan internațional, contextul s-a îmbunătățit după Războiul din Crimeea (1853-1856). Rusia fusese înfrântă, iar Napoleon al III-lea, interesat să contracareze expansiunea Rusiei în estul Europei și să submineze monarhia austro-ungară, a sprijinit ideea unirii Țărilor Române.
Prin Congresul de Pace de la Paris, desfășurat în 1856, Rusiei i-a fost retras statutul de putere protectoare asupra Principatelor Române. Deși acestea au rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman, au intrat sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri europene (Franța, Prusia, Austria, Marea Britanie etc.).
Conotația termenului „mic” (“Mica Unire”)
Cuvântul „mic”, în contextul evenimentelor care au condus la Unirea Principatelor Române, poate fi perceput ca derogatoriu sau diminuator, sugerând că momentul ar avea o valoare sau o amploare mai redusă decât este cazul. Deși este folosit pentru a distinge Unirea Principatelor de Unirea de la 1918 (“Marea Unire”), această etichetare poate induce o percepție greșită asupra semnificației evenimentului din 1859.
Impactul de lungă durată al Unirii Principatelor Române
După Unirea din 1859, s-au creat instituții comune, inclusiv o armată națională, un sistem legislativ unitar și o administrație centralizată, pregătind terenul pentru proclamarea României ca stat independent, în 1877, și pentru Unirea din 1918.
Unirea Principatelor Române și cei șapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza au reprezentat fundația României moderne, iar termenul „Mica Unire” poate să nu reflecte pe deplin această semnificație istorică.
În această perioadă, s-au luat măsuri esențiale pentru modernizarea statului – s-a format primul guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, s-a promulgat Legea învățământului obligatoriu, iar primele universități din țară au fost înființate la Iași și la București. Totodată, s-au adoptat Codul Civil și Codul Penal, inspirate din modelul francez, și s-au realizat reforme importante în domeniile agricol, electoral, judiciar și prin secularizarea averilor mănăstirești.
S-a construit prima linie ferată din țară, în lungime de 70 de kilometri, realizată de o companie engleză, pe ruta București – Filaret – Giurgiu, care a fost inaugurată în timpul domniei lui Carol I, în 1869.
În 1864, Cuza a supus aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă Constituție și a organizat armata națională. Reforma fiscală a introdus impozitul personal și contribuția pentru întreținerea drumurilor. Prin Legea rurală, peste 40 000 de familii țărănești au primit loturi de teren arabil, iar alte 60 000 de familii au fost împroprietărite cu terenuri pentru case și grădini, devenind astfel contribuabili ai statului.
Un alt proiect remarcabil din această perioadă a fost demararea lucrărilor la spitalul “Noul Pantelimon” (Colentina), în 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza sprijinind proiectul printr-o donație personală de 2 000 de galbeni.
Unirea Principatelor Române, de la 24 ianuarie 1859 – un necesar recurs la istorie, după 166 de ani
Apelul la istorie este esențial în orice perioadă, dar cu atât mai mult în vremuri dificile, pentru a înțelege că identitatea unui popor se construiește treptat, prin efort constant, devotament și onestitate. Este important să recunoaștem legătura noastră profundă cu o spiritualitate specifică, un spațiu geografic bine definit și o istorie comună.
Luna ianuarie ne aduce în atenție, in fiecare an, două repere simbolice majore: 15 ianuarie 1850, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, poetul ce reprezintă eternitatea spiritului românesc, și 24 ianuarie 1859, ziua Unirii Principatelor Române.
Astăzi, într-o lume dominată de “crize”, “războaie”, “sărăcie”, “neliniște”, “interese”, “lupte pentru putere”, “dezbinare” etc., suntem departe de idealurile mărețe ale predecesorilor noștri, cei care au trăit cu adevărat “sentimentului românesc al ființei” (Constantin Noica).
În 2025, poate mai mult ca oricând, ziua de 24 ianuarie 1859 ar trebui să ne inspire, reamintindu-ne de cuvintele vizionare ale lui Alexandru Ioan Cuza: „Unirea este singura stare politică ce poate să asigure viitorul nostru”. De asemenea, mesajul lui Eminescu, „În Unire e tăria!”, rămâne la fel de actual, îndemnându-ne să găsim forța necesară pentru a redobândi echilibrul, bunăstarea și liniștea – valori fundamentale pentru ceea ce aspirăm să fim, atât ca indivizi, cât și ca națiune.
Iar “Hora Unirii”, atât de cunoscută de către români, prin frumuseţea şi simplitatea versurilor scrise de Vasile Alecsandri şi a melodiei compusă de violonistul şi compozitorul Alexandru Flechtenmacher, şi care a intrat în conştiinţa colectivă ca fiind cântecul emblematic al Unirii de la 24 ianuarie 1859, poate că va fi intonată din nou de români cu emoţie autentică, sinceritate şi simplitate, trăiri care ar trebui să se nască firesc din sentimentul apartenenţei la acest spaţiu geografic şi istoric.
