Departe de a fi cu adevarat un dictator, Adolf Hitler a fost „o caricatura de dictator”, un flecar cu maini scurte si mustata, numai ca sub acea caricatura, s-a ascuns un monstru, despre care, astazi, multi spun ca a fost si el „om”. Iar personalitatea „marelui comandant de osti” a ramas, totusi, o enigma, in pofida multitudinii de detalii care a luat cu asalt paginile ziarelor, emisiunile TV si, nu de curand, conferintele si seminariile dedicate, nu in exclusivitate, conspirationistilor. Am aflat, de pilda, ca, cel mai probabil, Hitler a fost homosexual (ca mai apoi, sa ni se spuna ca, de fapt, era asexuat), sau ca a fost evreu (in cele din urma, sa se concluzioneze ca familia flecarului era romano-catolica)— prin urmare, nu prea conteaza concluziile, atat timp cat ipotezele sunt spectaculoase si, pe deasupra, mai dau curs si altor asa zise controverse. Nu de alta, insa doar ipotezele conform carora Hitler ar fi fost evreu sau homosexual, in cateva baze psihologice, nu ar fi schimbat cu nimic parerea oamenilor vizavi de acest alienat, sau poate ca oamenii ar fi inteles in sfarsit motivele nebuniei sale dusa pana la extreme. Insa, dincolo de orice motiv sau scuza pe care acest cabotin le-ar fi avut, in urma raman victimele, Holocaustul, teroarea care a pus stapanire pe intreaga lume, dar si fascinatia oamenilor fata de Adolf Hitler.
E drept ca omul care avea sa conduca Germania spre catastrofa, nascut in 1889 in Braunau am Inn si pus la carma tarii in 1933, a fost si este un personaj fascinant, si nu neaparat din prisma acelui geniu al raului pe care incerca sa-l intruchipeze, de altfel, fara prea mare succes, ci mai degraba din cauza (datorita?) nebuniei sale, din pacate insa o nebunie soldata cu crime. Si poate ca amanuntele, conform carora lui Hitler i-ar fi mirosit urat gura, pentru ca suferea de balonari ale intestinelor, ar explica mult mai bine fascinatia oamenilor fata de flecarul nazist. Si totusi, mai aflam ca tanarul Adolf avea inclinatii catre arta, avea si el o „inimioara” care batea pentru pictura, pentru frumosul dintre tusele culorilor, numai ca visurile sale au fost spulberate, pe atunci nu foarte talentatul tanar esuand la examenele de admitere la Academia de Arte Frumoase. Tindem, astfel, sa credem ca frustrarile tanarului au fost intr-atat de puternice, incat furia s-a transfigurat intr-o figura criminala, nemiloasa si usor penibila. Bineinteles ca aceste presupuneri se sustin tot in bazele psihologice, atat de des invocate de unii. Ba mai mult decat atat, Hitler si-a transcris sensibilitatea si intr-un poem, dedicat mamei sale. In aceste conditii, putem sa-i credem pe cuvant pe cei care sustin ca si Adolf Hitler a fost un „om”.
Despre Fuhrer am mai aflat, de la istoricul Henrik Eberle, respectiv de la medicul Hans-Joachim Neumann, ca ar fi fost dependent de sex si ipohondru. Zilnic, Hitler lua aproape 80 de pastile, facandu-i-se chiar si injectii cu testosteron ori cu hormoni ce proveneau din sperma taurilor tineri. Temerile sale fata de cancer erau atat de mari, incat intra in depresie, medicul sau administrandu-i diferite medicamente ce-i induceau dependenta. Toate aceste detalii, desigur, inca raman in sfera speculatiilor, cu atat mai mult cu cat au existat foarte multi oameni, indeajuns de inteligenti cat sa orchestreze tot felul de scenarii, care au captat atentia intregii lumi, castigand bani de pe urma zvonurilor lansate. Insa un aspect interesant si probat este cel conform caruia Adolf Hitler ar fi avut o atentie sporita pentru ocultism. Stim, de pilda, ca Jorg Lanz von Liebenfels, un escroc, de altfel, i-ar fi influentat gandirea lui Hitler, facandu-l si mai rasist, dar, in acelasi timp, indreptandu-i atentia spre asa zisele stiinte oculte.
Curios, tanarului Hitler nu prea ii placeau stiintele naturale, detesta in adevaratul sens al cuvantului matematica, insa cu toate acestea, Fuhrerul a inteles ca numai astfel, chipurile, ar fi putut mari puterea propagandei. Iarasi, foarte interesant este ca, in timpului Primului Razboi Mondial, Hitler a fost declarat inapt, in Austria, pentru satisfacerea stagiului militar, pe motiv de debilitate fizica. Chiar si asa, s-a inrolat, in schimb, in armata germana, cum altfel decat voluntar. Si a servit, totusi, drept furier al regimentului in Primul Razboi Mondial, fiind chiar si decorat pentru actele sale de vitejie. Totodata, Adolf Hitler avea timp si pentru desen si pictura, timpul si, bineinteles, sarcinile care ii erau oferite spre indeplinire fiindu-i in favoare. Pe de alta parte, avea cunostinte militare rudimentare, nu acestea fiindu-i neaparat punctele forte. Iar de aici pana la a deveni un adevarat nationalist german nu a fost decat un pas. Mai mult decat atat, cetatenia germana avea sa o obtine abia in anul 1932, cu un an inainte sa preia conducerea Germaniei.
In sfarsit, dupa Primul Razboi Mondial, Germania a traversat o perioada severa din punct de vedere economic, criza instalandu-se intr-un scurt timp. Oamenii erau din ce in ce mai nemultumiti, efectele razboiului fiind vizibile prin numarul de someri, urias, de altfel. Si in pofida unei redresari, Germania a intrat intr-o criza economica si mai adanca. Populatia, mandra, dar totodata flamanda, nu avea sa accepte reparatiile de razboi cu atata usurinta, cu atat mai mult cu cat, Germania nu iesise foarte curata in urma Tratatului de la Versailles. Efectele au fost pe cat de grave, pe atat de nesustinute de puterea politica, prin urmare, pe langa criza economica, s-a mai instalat si o criza politica, impinsa de la spate de confuzia si foamea populatiei. Iar tocmai acest context a fost cel care a ridicat miscarea nazista, implicit pe Hitler, spre putere, castigand un capital politic considerabil. Inainte insa, nazistii s-au folosit de toate instrumentele, care i-ar fi putut determina pe oameni sa le acorde increderea si voturile. Hitler a inteles capacitatea pe care propaganda o avea, drept pentru care, in 1930, l-a pus in functia de sef al aparatului de propaganda pe Joseph Goebbels.
Adolf Hitler era atotprezent in campania electorala, fiind cap de afis. Nazistii s-au folosit de toate metodele de indoctrinare, de radio, de afise electorale, insa si de alte tehnici mai mult sau mai putin ortodoxe. In aceste conditii, populatia, si-asa confuza si infometata, a inteles ca singurul bilet de salvare le poate fi oferit de catre partidul nazist, drept pentru care, la alegerile din vara anului 1932, nazistii au reusit sa formeze cel mai mare grup parlamentar. Bineinteles ca acesta a si fost impulsul de care Hitler avea nevoie sa urce la putere, viitorul dictator exprimandu-si dorinta de a fi cancelar. De fapt, el nu avea sa accepte nicio alta functie decat cea de cancelar al Germaniei.
Discutiile insa, cu privire la acest aspect, s-au prelungit, aparand instabilitatea politica. Abia la 30 ianuarie 1933, Hitler avea sa fie numit cancelar. Cum era si de asteptat, nazistii au ocupat toate functiile importante din stat. Doua luni mai tarziu, mai cu seama in martie 1933, Adolf Hitler a prezentat in fata Parlamentului Legea de imputernicire, care prevedea transferul puterii depline spre cancelar si spre guvernul sau, cerandu-se, totodata, si asumarea de prerogative dictatoriale. Pe cealalta parte, multimea adunata in strada il sprijinea pe Hitler, la scurt timp, instalandu-se si teroarea prin „Batalioanele de Asalt” (Sturmabteilung). Dictatura totalitara s-a ridicat, astfel, in teroare si-n aplauzele multimii.
Dupa anii 1939-1941, era dictaturii lui Hitler avea sa se stinga usor, dar sigur, cu atat mai mult cu cat intrarea Germaniei in Cel de-al Doilea Razboi Mondial a insemnat, fara doar si poate, sfarsitul lui Adolf Hitler. Acesta a subestimat Uniunea Sovietica si Marea Britanie, alegand chiar sa lupte, incepand un razboi, pe doua fronturi, respectiv cu doua mari puteri. „Razboiul fulger” (Blitzkrieg) a fost, ce-i drept, un succes pentru Hitler, drept pentru care a si dat dat startul Operatiunii Barbarossa, prin care s-a dorit invadarea Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1941, invazia avea sa inceapa, pretentiile lui Hitler rezumandu-se la o campanie rapida, „inainte sa vina iarna”. Culmea, in iarna aceluiasi an, Hitler a primit o lovitura care trebuia sa-l faca sa inteleaga ca Puterile Axei tocmai pierdusera razboiul. Cu alte cuvinte, in iarna anului 1941, Statele Unite ale Americii a intrat in razboi, alaturi de Aliati. Puterea militara a Statelor Unite era, fara nicio indoiala, mult prea mare pana si-n fata furiei Fuhrerului. Totodata, sovieticii au luptat extrem de inversunati impotriva invaziei Germaniei, ceea ce a si incetinit seminificativ armata nazista. Pe de alta parte, Hitler pierduse orice legatura cu realitatea, iar cunostintele sale militare nu mai erau nici rudimentare ca la inceputul tineretii sale, ci lipseau cu desavarsire, pentru ca dictatorul a continuat sa creada in victoria sa finala. Din anul 1943, visurile lui Adolf Hitler au inceput sa se prabuseasca sub propriile intentii, in urma ramanand o lume care-si plangea cele cincizeci de milioane de victime.
Doi ani mai tarziu, la 30 aprilie 1945, pe fondul luptelor duse la Berlin si a trupelor sovietice care ii suflau in ceafa, Hitler s-a sinucis, „muscand o capsula de cianura si impuscandu-se”. Trupului Fuhrerului si celui al Evei Braun, femeia cu care se si casatorise cu o zi inainte, li s-au dat foc, imediat dupa ce au fost aruncate in craterul unei bombe. Astazi, putem vorbi de cele sase milioane de evrei morti in lagarele de la Auschwitz, Treblinka, Chelmno si fascinatia oamenilor vizavi de acest monstru cabotin ramane aceeasi. Adolf Hitler s-a transformat, de fapt, intr-un fenomen, intr-un soi rau, pe care daca ajungi sa-i mentionezi numele si, pe deasupra, sa mai spui ca si rezonezi cu o parte din ceea ce Hitler a fost, se vor crea o multime de controverse. Oamenii il urasc, insa, in acelasi timp, raman fascinati, nu neaparat de crimele lui, ci mai degraba de cercul de contradictii din centrul personalitatii sale.
