Biblioteca, în calitatea ei primă de a fi instituţia în care se adună şi se păstrează publicaţii, cărţi şi periodice, are tradiţii foarte vechi la Oradea. În cadrul unor instituţii laice sau ecleziastice, ele au continuat să funcţioneze şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
La începutul secolului următor, canonicul şi istoricul orădean Karácsonyi János, reorganizând biblioteca capitlului orădean a descoperit că aici se afla biblioteca lui Francisc Rákóczi al II-lea, principele Transilvaniei, răsculat împotriva habsburgilor la 1703.
Unele societăţi culturale şi-au fixat în statute obiectivul înfiinţării unor biblioteci proprii, care aveau însă caracter închis şi în general erau specializate pe anumite domenii.
Ideea bibliotecilor populare a apărut în primăvara lui 1871, când ministrul cultelor a dat o dispoziţie care-i obliga pe întreţinătorii de şcoli să strângă de la fiecare copil înscris până la 2 fi. pe an pentru înfiinţarea şi apoi dezvoltarea bibliotecilor şcolare, urmând ca ele, cu timpul, să devină publice, în patrimoniul şcolii.
Senatul şcolar al Oradiei, întrunit la 21 august 1873, a apreciat că acest lucru este practic imposibil de realizat, deoarece copiii oricum nu plătesc taxa de înscriere. S-a votat totuşi ca 12% din aceste taxe să fie utilizate în folosul construirii de biblioteci. Faptul că în posesia senatului şcolar exista o bibliotecă se poate dovedi cu menţiunea pe care o face custodele senatului, Ioan Stancovici (Jánosházi) cu privire la 6 cărţi împrumutate. Biblioteca avea 582 volume în evidenţă.
Consiliul municipal a discutat chestiunea în şedinţa sa din 14 decembrie 1882 şi a transmis Asociaţiei generale a învăţătorilor din Bihor misiunea de a se ocupa de aspectele concrete ale întemeierii unei biblioteci publice. La 28 decembrie, nou constituita bibliotecă şcolară comunală avea în funcţie pe istoricul Hegyesy Márton, care a afiliat-o la Asociaţia istoricilor şi la alte societăţi ştiinţifice, primind publicaţiile editate de acestea.
Biblioteca a continuat să se îmbogăţească, iar în 1898-1899 bibliotecarul ei, Bodnár János, a alcătuit un catalog încercând o clasificare proprie. Biblioteca dispunea acum de un fond de 5.722 de volume, destinate cadrelor didactice – nu se poate vorbi încă despre o bibliotecă publică. Încercările de a o transforma în acest sens s-au lovit de opoziţia senatului şcolar.
Societatea „Szigligeti” a căutat să înfiinţeze biblioteci populare în cadrul unor şcoli, în câte un cartier al oraşului, destinate nu numai copiilor, ci şi părinţilor acestora. Astfel, la 1897, exista deja o bibliotecă populară, despre care ştim că, după un an şi jumătate de la înfiinţare, avea 62 de cititori şi dispunea de un fond de 497 volume care, în 1899, a crescut la 915 (după încă un an mărindu-se la 1428 de volume).
Biblioteca cu folosinţă gratuită şi-a găsit lăcaş în sala clasei a V-a a şcolii primare din Oradea-Subcetate. A doua bibliotecă populară s-a deschis la 11 septembrie 1903, în clădirea şcolii din Oraşul Nou, cu un fond de 700 cărţi. La aceste cărţi avea acces gratuit orice cetăţean din cartier care împlinise vârsta de 16 ani. Cartea putea fi împrumutată pe o durată de 4 săptămâni. Biblioteca era deschisă pentru cititori în fiecare marţi şi vineri, între orele 16:00-18:00. În septembrie 1904, cele două biblioteci populare aveau un total de 3825 volume, având un număr de 398 cititori înscrişi.
La 15 ianuarie 1905, s-a deschis a treia bibliotecă populară, la şcoala primară de pe str. Largă, din Olosig. Cu acest prilej, primăria oraşului a mărit la 300 coroane ajutorul pentru bibliotecile populare. Necesitatea unei biblioteci publice independente se impunea tot mai mult, o modalitate de rezolvare fiind unificarea bibliotecilor populare, aflate în incinta şcolilor din cartierele menţionate și care, în 1905, dispuneau deja de un total de 7.000 de volume. Fondurile creşteau mereu şi prin achiziţiile ce se făceau din taxele de înscriere.
Senatul şcolar s-a gândit chiar şi la un regulament al bibliotecii publice. Potrivit prevederilor sale, 50% din taxa de înscriere se preconiza a fi întrebuinţată pentru întreţinerea bibliotecii. La această categorie de cheltuieli se prevedea şi un post de bibliotecar remunerat cu 1.200 de coroane pe an si 400 de coroane ajutor de chirie.
Postul urma să fie ocupat de un deţinător al diplomei de învăţător. Pentru soluţionare problemelor de finanţare Societatea „Szigligeti” (care patrona bibliotecile populare) s-a adresat Consiliului pe ţară al muzeelor şi bibliotecilor. În răspunsul semnat de istoricul Szalay Imre se arată că biblioteca publică nu poate lua fiinţă numai dacă şi oraşul îşi însuşeşte această dorinţă, prin urmare trebuia acţionat în direcţia sensibilizării primăriei.
Primăria a sprijinit cu 300 de coroane bibliotecile populare până în 1906, iar în anii următori a mărit la 800 coroane pe an. In 1907, statul ajuta aceste biblioteci cu 500 coroane şi se promitea creşterea sumei odată cu înfiinţarea celei de-a patra unităţi. S-a hotărât ca ajutorul de 800 coroane primit din partea oraşului să fie folosit pentru retribuirea bibliotecarilor, legarea cărţilor, plătirea oamenilor de serviciu şi pentru alte cheltuieli curente, deoarece ajutorul de stat nu putea fi folosit decât pentru achiziţii de carte.
Situaţia bibliotecilor populare a rămas, în linii mari, aceeaşi până în 1911, când a luat fiinţă biblioteca publică a oraşului. Câteva date privind activitatea lor pe 1907 indică interesul pentru lectură, frecvenţa relativ ridicată a cititorilor (între 44 şi 47, într-o zi de lucru a bibliotecii, care nu depăşea două ore şi jumătate): Biblioteca din Olosig dispunea de 401 titluri în 424 volume, Biblioteca din Oraşul Nou dispunea de 1.283 volume, în valoare totală de 3.983 coroane, Biblioteca din Subcetate avea 1236 volume, în valoare de 3.708 coroane.
După o perioadă în care a fost închisă, la începutul lunii septembrie 1914, biblioteca publică a oraşului s-a redeschis, primind în fondurile ei şi cele 2.000 de volume ale Asociaţiei medicilor si farmaciştilor din Oradea.
Între 1915 şi 1920, biblioteca se afla în imobilul situat în str. Iosif Vulcan nr. 5 şi Piaţa Libertăţii nr. 14. În primul trimestru al anului 1915, activitatea instituţiei este deosebit de bogată, în luna iulie sediul se mută în clădirea Rimanóczy, de pe actuala str. Libertăţii, unde dispunea de 4 camere mari spre stradă şi 2 spre curte. În 1916, spaţiul bibliotecii dispunea de o garderobă, o sală de şedinţe, o cameră memorială „Szigligeti”, o sală de lectură pentru maturi, una pentru tineret şi două depozite pentru fondul de carte.
Acest fond se ridica la sfârşitul anului 1915 la un total de 13.743 volume, iar la sfârşitul anului următor la 15.831 de volume. Biblioteca primea, prin abonament sau ca drept ce i se cuvenea din calitatea de membră a unor asociaţii care editau publicaţii, un număr de 57 periodice.
Prin munca sa, Karácsonyi János nu doar că a reorganizat biblioteca, dar a și pus bazele unei arhive istorice de neprețuit care include cărțile și documentele lui Francisc Rákóczi al II-lea. Aceste artefacte sunt esențiale pentru înțelegerea luptei Transilvaniei pentru autonomie și identitate în fața Habsburgilor.
O curiozitate fascinantă a bibliotecii este modul în care Karácsonyi a descoperit, ascunse între paginile vechi, note marginale și chiar scrisori nepublicate, care adaugă un strat personal și intim colecțiilor istorice.
