Cand a fost inventat CD-ul?

Un Compact Disc, cunoscut si sub prescurtarea de CD, este un disc optic, folosit pentru stocarea digitala a datelor, dezvoltat initial pentru fisierele audio. Compact discul este disponibil pe piata din octombrie 1982 si ramane, chiar si in ziua de astazi, mediul fizic standard pentru comercializarea inregistrarilor audio.

Tehnologia a fost imbunatatita ulterior si adaptata pentru a include si mediul de stocare cu o singura posibilitate de scriere – CD-R, dar si pe cel cu posibilitate de rescriere –  CD-RW. Celelalte variante aparute pe parcurs sunt compact discurile video (VCD), CD–urile foto si cele ultraperformante. Discurile optice si variantele lor succesive s-au bucurat, de-a lungul anilor, de un deosebit succes, ajungand ca, pana in anul 2007, vanzarile sa depaseasca cifra record de 200 de miliarde de unitati intr-un singur an.

Marimea fizica a unei astfel de unitati optice este de 12 centimetri, chiar daca pot exista si alte variante, asa cum sunt clasicele mini (8 centimetri) sau cele de dimensiunea unor carti de vizita. Marimea standard de 12 centimetri are o capacitate audio in jur de 74-80 minute, versiunea mini (8 cm) – 24 de minute, iar cele tip “carte de vizita” – maximum 6 – 14 minute, putand stoca pana la 100 mega de informatie.

Scurta istorie a CD-ului

Primul disc optic a aparut in martie 1979, prima unitate fiind produsa intr-o fabrica din Germania, dupa cativa ani de testari intense, de catre companiile Philips si Sony. Lansarea a venit dupa marele esec inregistrat de compania Philips in ceea ce priveste tehnologia discului video, din anul 1978. Acesta era unul dintre primele produse care beneficia de tehnologia laser, putand citi informatia stocata fara niciun contact fizic. Studiul si dezvoltarea produsului incepusera inca din 1969. In anii 1970, Philips incepe lucrul la ceea ce avea sa se numeasca ALP – Audiolong play – un sistem audio sub forma unui disc, care avea sa rivalizeze cu discurile de vinil, profitand insa la maximum de tehnologia laser.

Lou Otters, directorul tehnic al diviziei audio din cadrul companiei, era de parere ca noile dimensiuni ale CD-ului trebuiau sa fie mai mici decat ale vinilurilor si ca ar trebui sa aiba capacitatea de a stoca aproximativ o ora de muzica. In scurt timp, cele doua companii, Sony si Philips, isi anunta alianta in ceea ce priveste fabricarea si dezvoltarea noului produs. In privinta denumirii, cei doi giganti ai industriei electronice au optat, pe rand, pentru Mini Rack, MiniDisc si Compact Rack, pana cand au decis denumirea de Compact Disc, datorita sonoritatii care aducea aminte de succesul casetei audio (Compact Cassette).

In martie 1979, compania Philips tine o conferinta de presa in Eindhoven, Germania, pentru a demonstra calitatea audio superioara a CD-ului, care, la vremea respectiva, costa o adevarata avere (in jur de 1200 de euro, la valoarea actuala a banilor). Planul companiei Philips era acela de a dezvolta un astfel de disc optic, cu o dimensiune de maximum 11,5 centimetri. Cei de la compania Sony au insistat ca, pe un astfel de suport, sa poata incapea, de exemplu, intreaga Simfonie a IX-a, a lui Beethoven, motiv pentru care dimensiunea a crescut pana la 12 centimetri in diametru.

In 1980, Philips si Sony lanseaza “Red Book” (Cartea rosie), in care sunt descrise standardele in ceea ce priveste CD-ul, de la acel moment cele doua companii concentrandu-se pe design-ul playerelor ulterioare. In aprilie 1982, Philips prezinta, pentru prima data in lume, Compact Disc playerul. L-a pus in vanzare impreuna cu un CD continand inregistrarea Simfoniei Alpilor, de Richard Strauss, in interpretarea Orchestrei Filarmonice din Berlin, dirijata de Herbert Von Karajan. A urmat albumul “The Visitors”, al formatiei ABBA. Initial, casele de discuri au fost destul de reticente in privinta acestui format, pentru ca, la doar doi ani distanta,  sa apara pe piata peste 1000 de albume.

In 1985, albumul  “Brothers in Arms” al celor de la  “Dire Straits”, o trupa engleza de muzica rock, devine primul compact disc vandut in mai bine de un milion de exemplare, fiind, in continuare, cel mai de succes album lansat pana in prezent. Primul artist care a facut tranzitia catre compact disc a fost David Bowie (un foarte talentat compozitor si interpret englez), in februarie 1985. In urmatorii trei ani, 400 de milioane de CD-uri erau fabricate in peste 50 de firme din intreaga lume. Odata cu lansarea mp3-ului, in anul 2000, vanzarile de compact discuri au inregistrat o scadere graduala, cu aproximativ 20 de procente.

Compact discul a fost inventat pentru a deveni succesorul discului de vinil (folosit pentru patefon/gramofon) si nu mediul principal de stocare a datelor. In iunie 1985, apare pe piata de profil CD-ROM-ul (read-only memory), care devenea parte integranta a calculatorului personal, iar in anii 1990, atat Sony, cat si Philips introduc compact discurile care permit si inregistrarea de melodii.

Detalii fizice ale CD-ului

CD-ul este alcatuit dintr-un disc cu o grosime de 1,2 milimetri, fiind fabricat din plastic policarbonat si avand o greutate de aproximaiv 16 grame. Un strat foarte subtire de aluminiu este aplicat peste suprafata discului, pentru a o face reflectiva, iar peste acesta, un alt strat protector are ca principal scop prevenirea oxidarii. Un fascicul laser citeste discul de policarbonat, care se va reflecta, pentru a fi citit de catre player.

Compact discurile sunt destul de sensibile, din cauza expunerii si a manipularii zilnice. Acumularea de praf sau detritusuri poate duce la incetinirea copierii fisierelor, iar zgarieturile care pot sa apara pe suprafata de citire a acestor dispozitive le fac neutilizabile. Exista posibilitatea de a le repara prin reumplerea mini santurilor prezente pe suprafata de citire, cu o substanta asemanatoare plasticului sau prin polizarea foarte atenta.