Captatio benevolentiae este o expresie latină, care provine din retorica antică, în special din tradiţia oratorică romană, magistral reprezentată, de exemplu, de Cicero, filosof, jurist, considerat “maestrul oratoriei”, de Quintilian, retor, pedagog, scriitor roman sau, în Grecia antică, de Aristotel, Demostene, precum şi de alţi remarcabili oameni de cultură ai timpului.
Expresia numeşte o tehnică standard, folosită la începutul unui discurs. În structura clasică a unui discurs (exordium – narratio – argumentatio – peroratio), Captatio benevolentiae apărea în exordium (partea de introducere) şi înseamnă, literal, “captarea bunăvoinței”.
Este o strategie prin care oratorul încearcă să câștige simpatia, atenția, curiozitatea, atitudinea favorabilă a publicului, înainte de a trece la argumente. Poate include o modestie afişată, explicită (“nu sunt demn să vorbesc, dar…”), flatarea auditoriului, apelul la valori comune, invocarea unei circumstanțe care inspiră empatie, cu scopul ca publicul să fie receptiv și prietenos, crescând astfel eficiența discursului. Altfel, publicul poate să fie “pierdut” înainte de dezvoltarea argumentelor.
Expresia şi strategia la care se referă sunt valabile şi astăzi în structurarea discursurilor de orice fel, în literatură, în comunicare şi retorică, în general, pentru că se bazează pe două “mecanisme” fundamentale – nevoia publicului de a fi recunoscut, respectat, împrejurare în care devine mai receptiv, şi “efectul de oglindă”, în sensul de reciprocitate pozitivă (“De ce spune vorbitorul acest lucru?” sau “Spune ceva despre noi, prin urmare, vorbeşte în numele nostru!”).
Captatio benevolentiae – câteva exemple din timpuri mai vechi şi mai noi
În funcţie de context şi de auditoriu, “Captatio benevolentiae” poate lua diverse forme, dar regula de bază este să se creeze, cu fiecare cuvânt, o dorință irezistibilă de a ști ce se întâmplă în continuare.
Cicero, de exemplu, în “Pro Archia Poeta” (“În numele lui Archias Poetul”), un discurs de apărare a poetului grec Aulus Licinius Archias, acuzat (din interese politice) că nu era cetăţean roman şi, prin urmare, trebuia să fie expulzat, conform unei legi a Senatului roman, a început cu o pledoarie modestă față de talentul poetului Archias, pentru a câștiga simpatia judecătorilor – “Vă rog să-mi fie îngăduit, judecători, să vorbesc despre cultura și arta literară…” (un exemplu clasic de modestie şi elogiere a unor valori comune). De altfel, era o regulă în procesele romane, ca avocatul să-l convingă mai întâi pe judecător de buna sa credinţă şi seriozitate, înainte de a intra în fondul cauzei.
În literatura medievală şi renascentistă, erau frecvente “prologurile” în care autorii îşi rugau cititorii să aibă “înțelegere” pentru stângăcii sau eventuale greșeli sau făceau “promisiuni” că scrisul lor îi va captiva. De exemplu, Francois Rabelais, în Prologul operei “Gargantua şi Pantagruel” (“Către cititori”), spune: “Prieteni, răsfoind această carte, venin și scârbă în ea n-o să aflați/ Lăsând orice mâhnire la o parte, de scrisul meu să nu vă rușinați/ N-o să ieșiți de-aici mai înzestrați, în schimb veți învăța să râdeți bine”.
Şi cronicarii români, din perioada Evului Mediu, obişnuiau să “ceară” bunăvoinţa cititorului față de scrisul lor: “Rogu-mă vouă, cinstiți cititori, să iertați slabele mele puteri…” etc.
Miguel de Cervantes, în “Prologul” operei “Don Quijote”, își ironizează lipsa de talent și îl roagă pe cititor să primească romanul cu bunăvoință – “Cititorule blajin, nu mă simt prea înzestrat, dar îți dăruiesc ceea ce am”.
Şi în epoca modernă…
In discursurile moderne, cei care vorbesc în faţa unui auditoriu deschid adesea cu mulțumiri sau, după imprejurări, cu recunoașterea dificultății situației sau cu elogii adresate publicului – “Stimați colegi, este o mare onoare pentru mine să vorbesc astăzi în fața dumneavoastră…” sau “Vă mulțumesc că mi-ați oferit ocazia să vorbesc. Nu pretind că dețin toate răspunsurile, dar sper ca împreună să găsim cele mai bune soluții!” sau “Mă bucur sincer că sunteți aici. Publicul de astăzi este, fără îndoială, cel mai potrivit pentru a evalua aceste idei...” etc.
Cu rol de “Captatio benevolentiae” se poate spune şi o anecdotă, o scurtă povestire, o amintire legată de public, deoarece va atrage imediat atenţia auditoriului şi se va crea rapid o atmosferă cordială.
În discursurile politice (in general, anoste), “Captatio benevolentiae” este esenţială pentru a plasa publicul în centrul atenţiei (prin mulţumiri adresate auditoriului, prin recunoaşterea unor dificultăţi pe care trebuie să le depăşească populaţia, prin evidenţierea unor asociaţii, voluntari afaceri locale etc.).
Există şi posibilitatea ca un discurs să înceapă cu o afirmație care nu întrunește consensul în cadrul auditoriului, pe care majoritatea oamenilor prezenți ar putea să o respingă iniţial, o opinie care contrazice miturile, prejudecățile sau presupunerile, chiar dacă șochează publicul și zdruncină convingerile, dar, cu siguranţă, auditoriul va dori să afle motivele pentru care cel care ţine discursul “înoată” împotriva curentului.
Evident că, pentru cei care nu stăpânesc tehnicile şi strategiile discursului, există şi riscuri, ceea ce ar reprezenta “captatio benevolentiae” putându-se întoarce împotriva vorbitorului în caz de “linguşire” excesivă, de limbaj banal (repetarea, fără convingere, a unor formule convenționale, care ar putea da impresia “recitării” unui pasaj obligatoriu), prin ironii deplasate (o glumă nepotrivită, prea îndrăzneață, la începutul discursului, poate crea o distanță ireversibilă). Captatio benevolentiae înseamnă a fi cald fără exagerare, respectuos fără exces.
Captatio benevolentiae vs. Captatio malevolentiae
Captatio malevolentiae este opusul expresiei Captatio benevolentiae, pentru că nu urmăreşte să obţină “bunăvoinţa publicului”. Nu este o formulă clasică a retoricii antice, este mai degrabă un termen modern, folosit uneori în mod ironic sau ca opoziție la Captatio benevolentiae, pentru a descrie o strategie retorică opusă – aceea de a provoca ostilitatea sau antipatia publicului încă de la început.
Se face uneori apel la Captatio malevolentiae în introduceri polemice sau provocatoare, în atacuri directe la adresa auditoriului, în texte sau discursuri care, prin ton, ostilitate sau sarcasm, par să creeze intenționat rezistență sau șoc în public sau ca strategie literară prin care autorul își antagonizează cititorul, pentru un efect artistic sau critic.
Scriitorul francez Emile Zola, de exemplu, îşi începe uneori pamfletele acuzând direct societatea sau cititorii de ipocrizie, creând o ostilitate deliberată – “Sunteți complici prin tăcerea voastră!”.
Friedrich Nietzsche, celebrul filosof, eseist, din secolul al XIX-lea, în Prefața la “Așa grăit-a Zarathustra”, îşi provoacă cititorii, spunându-le: “Voi, cei ce numiți înțelepciunea înțelepciune… sunteți prea mici pentru ea!”.
Scriitorul italian Umberto Eco spunea că această strategie – Captatio malevolentiae – “are ca scop înstrăinarea premeditată a auditoriului și punerea acestuia într-o dispoziție proastă față de vorbitor”.
În situaţiile din afara literaturii, în discursuri publice, folosirea în introducere a unor elemente de Captatio malevolentiae (mai ales de către cei care nu stăpânesc arta oratoriei) este extrem de riscantă, cu excepţia cazurilor în care vorbitorul ştie să-şi dozeze “efectele” şi să-şi dezvolte argumentele într-un mod inteligent – “Știu că mulți dintre voi vor respinge din start ceea ce voi spune. Tocmai această opoziție arată cât de necesară este discuția” etc.
