Cuvântul „placebo” a pătruns în limba română prin intermediul limbilor franceză și engleză, dar originea lui se află în forma de viitor – „placebo” – a verbului latin „placeo/placere” (a plăcea), traducându-se ad litteram prin „voi plăcea” sau „voi fi plăcut” („voi fi agreabil”).
Multă vreme, începând cu secolul al IV-lea, până prin secolul al XIII-lea, termenul „placebo” a fost utilizat cu un sens religios, referindu-se la cei care interpretau (recitau sau cântau), la ceremoniile de înmormântare, Psalmul 116, din Vechiul Testament, consacrat cultului morților. Pentru că suferința și lacrimile acestor „bocitori” („actori”) erau unele de circumstanță, nu unele autentice, cuvântului „placebo” i s-a asociat sensul de „fals”.
Implicațiile acestor efecte în practica medicală și psihologică sunt vaste și complexe. Înțelegerea corectă a efectului placebo și nocebo ne poate oferi o perspectivă mai amplă asupra modului în care așteptările și starea de spirit influențează răspunsul la tratament. Acest lucru subliniază importanța comunicării eficiente și a relației de încredere între pacient și medic.
Abia în secolul al XVIII-lea a fost consemnată folosirea termenului „placebo” cu un sens medical, în Anglia, în „Motherby’s New Medical Dictionary”, fiind explicat ca “remediu banal al unei boli”. Înțelesul acesta a fost completat ulterior cu sublinierea: “placebo – caracteristică atribuită oricărui medicament prescris unui pacient, care îi provoacă o stare de bine, dar care nu este neapărat și util” și a intrat în limbajul medical, în prima jumătate a secolului al XX-lea, datorită, în primul rând, medicului american Henry K. Beecher.
La fel de adevărat este, însă, că și înainte de această dată, diverși medici recunoșteau un efect placebo (evident, pozitiv), în tratarea diverselor maladii, ca urmare a încrederii pacientului în cel care îl trata.
În limbajul actual, „placebo” are sensul: medicament (sau preparat) inactiv prescris fie pentru a-i face plăcere pacientului, fie în scopuri experimentale, pentru a studia efectele farmaceutice ale medicamentului și reacțiile psihice ale pacientului (DEX), iar „efectul placebo” se referă la rezultatul administrării unui astfel de așa-zis „medicament”, care nu este altceva decât reacția fizică pozitivă, a pacientului, dictată de autosugestie.
Cuvântul „nocebo” este tot latin, dar a început să fie utilizat (destul de rar și astăzi), în relație cu „placebo”, abia în anii ‘90 ai secolului trecut, pentru a denumi fie agravarea unei boli, reacțiile negative ale unui pacient, deși acesta este încrezător în „tratamentul” cu substanțele inactive, specifice efectului placebo, fie efectul negativ cauzat de convingerea că un lucru (medicament, mai ales) este dăunător, vizând așadar, tot puterea autosugestiei și nu rezultatul unei medicamentații autentice.
Explorarea mai profundă a acestor fenomene ne poate ajuta să înțelegem mai bine interacțiunea dintre minte și corp. Recunoașterea și utilizarea adecvată a efectelor placebo și nocebo în cadrul practicii medicale pot conduce la îmbunătățiri semnificative în eficacitatea tratamentelor și în satisfacția pacienților. Totodată, este crucial să distingem între folosirea etică a acestor efecte și manipularea nejustificată sau înșelătoare a pacienților. Cum este corect: bineînțeles sau bine înțeles?
