Cerbul (Cervus elaphus): un mamifer magnific al pădurilor

Cerbul (Cervus elaphus) este unul dintre cele mai impresionante mamifere erbivore din Europa, remarcat prin coarnele sale grandioase și prezența nobilă. Acest mamifer de mari dimensiuni trăiește în păduri și câmpii, fiind bine adaptat la medii variate.

În România, cerbul reprezintă un simbol al sălbăticiei și este considerat o specie importantă pentru biodiversitate. Cu o durată de viață de până la 20 de ani, cerbul are o prezență impunătoare, iar obiceiurile sale de viață sunt fascinante, de la sezonul de împerechere până la structura socială a turmelor.

Cerbul, denumit stiintific si Cervus Elaphus, face parte din familie Cervidae si este un mamifer erbivor, ce se include in categoria rumegatoarelor si a paricopitatelor, numite si Artiodactyla. Familia din care face parte cerbul, si anume Cervidae, cuprinde aproximativ 45 de specii, pe lista fiind desigur renul, elanul si caprioara. Trasaturile definitorii pentru cerb sunt cu siguranta coarnele pline de ramificatii care de regula cresc doar la masculi, avand o culoare roscat – bruna, animalele prezentand un accentuat dismorfism sexual.

Caracteristicile fizice ale cerbului: coarnele și dimorfismul sexual

Femelele din aceasta rasa sunt denumite ciute si ele sunt mult mai mici fata de cerbi care au in plus si coarnele caracteristice. Un cerb poate ajunge si pana la greutatea de 300 de kilograme la maturitate, iar ciutele pot ajunge pana la greutatea maxima de 150 de kilograme, tot la maturitate.

Masculii isi pierd coarnele in apropierea lunii martie, iar acest fenomen variaza in functie de vigurozitatea si de varsta fiecarui exemplar in parte, unii putand sa si le piarda chiar si in luna mai. La puii de cerb abia la varsta de un an incepe sa creasca primele coarne, acestea facandu-si aparitia in luna mai si procesul este definitivat pana in luna septembrie a aceluiasi an.

Coarnele specifice viteilor de pana la varsta de un an au forma de sulita si ating si lungimea de 30 de centimetri, neavand rozete. Un cerb traieste in libertate aproximativ 20 de ani, desi in mediul lor natural foarte rar ating aceasta varsta, mai ales avand in vedere ca sunt pradati atat de oameni, cat si de alte animale salbatice.

La varsta de 12 maxim 14 ani un cerb poate fi considerat matur pe deplin. Varsta animalelor din aceasta specie este descrisa in functie de trofeul lor si de aspectul exterior, iar daca au coarnele dezvoltate pe deplin putem aprecia cat de matur este cerbul.

Insa aceasta regula este valabila doar la exemplarele vii, la exemplarele impuscate putandu-se determina varsta in functie de cat de uzata este dantura. Atunci cand se afla la perioada de imperechere, de regula masculul boncaluieste sau mugeste ori bocaneste. Cand este speriat are un fel de brahnit nazal ca si femeia de altfel.

Cerbii sunt bine cunoscuti pentru auzul lor foarte bine dezvoltat, pentru vazul foarte bun si pentru mirosul fin pe care le au, desi se pare ca acestea nu-l ajuta intotdeauna, deoarece el mai cade prada adesea celor care il ravnesc.

Habitatul și regiunile unde trăiește cerbul

Cerbul traieste de regula in zone cu paduri foarte intinse, ce au si poieni sau luminisuri cu multe izvoare, mai ales pentru faptul ca acestea au multa liniste si multe surse bogate de hrana. Desi se mai poate intalni si la campie, foarte des, cerbul acopera toata partea de areal a zonei alpine pana la malul marii. In perioada iernii, cerbul poate intampina probleme in gasirea hranei, el consumand mai mult lujeri, scoarta de copac si muguri ori frunze verzi ce au ramas sub zapada, frunze diferite si uscaciuni, ierburi sau orice gasesc.

Dieta și obiceiurile de hrănire ale cerbului

De asemenea, mai consuma si plantele verzi de pe terenurile ce au fost cultivate agricol. In afara iernii, atunci cand nu intampina greutati in gasitul alimentelor, prefera sa consume foarte mult jir si ghinde. Cerbul crescut in captivitate poate sa consume la fel de bine si alimente pe care i le da omul, precum fanul, frunzarele suculente si concentrate.

Printre dusmanii naturali cei mai de temut ai cerbului sunt cu siguranta lupii, dar si rasii sau ursii. Totodata si cainii hoinari care traiesc in salbaticie sunt mari vanatori de reni, ei reusind sa praduiasca mai ales viteii sau exemplarele bolnave.

Cerbul este un animal sociabil de primavara pana toamna, iar in aceasta perioada ei se grupeaza in carduri ce sunt conduse de catre un cerb tanar, femelele avand un card separat, alcatuit doar din ciute iar pe ele le conduce ciuta cea mai inaintata in varsta.

Sunt cunoscute exemplare din aceasta specie ce traiesc in deplina singuratate, insa acestia sunt doar cerbii cei mai batrani, ce se izoleaza sau cerbii foarte puternici care au cum sa se apere. In luna septembrie are loc imperecherea, incepand intai in zonele de campie si apoi avand loc in zonele de munte, luand final la a doua jumatate a lui octombrie.

Împerecherea și comportamentul social al cerbului

In randul cerbilor maturi se duc adevarate lupte agresive, initiate mai mult de dorinta acestora de a conduce cardurile de ciute. In perioada de imperechere, cerbii elimina de regula un miros specific pe care il poate recunoaste chiar si omul, iar ciutele fata intre unu si doi pui, insa au fost inregistrate cazuri si cu 3 pui la fatare, vitelusii fiind capabili sa isi urmeze mama chiar la doua ore dupa ce s-au nascut.

Un alt daunator al cerbului este cu siguranta omul care vanazeaza mai ales in perioada sezoanelor de vanatoare, insa au fost intalnite si cazuri de vanatoare in afara datelor de 1 septembrie si 15 decembrie, cand este sezonul oficial al vanatului masculilor, pentru femeie incheindu-se putin mai tarziu, mai exact la 15 februarie. Trofeul este considerat a fi coarnele cu tot cu craniu, sau macar cu o parte din acesta. Alte trofee mai sunt si caninii redusi, par din coama sau crucea denumita Hubertus.

Habitatul și distribuția cerbului în România și Europa

Cerbul este o specie adaptabilă, ocupând o varietate de habitate de la câmpiile deschise până la pădurile dense din Europa, Asia și America de Nord. În România, cerbul este întâlnit în special în zonele montane și colinare, unde are acces la hrana abundentă și la un mediu protejat. Regiunile din Munții Carpați, cu păduri extinse de foioase și conifere, reprezintă habitatul ideal pentru cerbi, oferindu-le protecție și acces la resurse naturale pe tot parcursul anului.

Importanța ecologică și conservarea cerbului

Cerbul joacă un rol esențial în ecosistem, contribuind la menținerea echilibrului natural prin controlul vegetației. În unele regiuni, gestionarea atentă a populațiilor de cerbi este necesară pentru a preveni suprapășunatul și pentru a menține sănătatea habitatului. În România și în alte țări europene, cerbul beneficiază de măsuri de protecție, având în vedere amenințările cu care se confruntă, cum ar fi pierderea habitatului și braconajul.