Experimentul Milgram – până unde poate merge obedienţa în raport cu autoritatea? De ce mulţi oameni nu au curajul opiniei?

Experimentul Milgram, realizat de psihologul american Stanley Milgram, profesor la Universitatea Yale, SUA, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în domeniu, din secolul al XX-lea, a avut ca scop să analizeze până unde poate merge supunerea unei persoane faţă de o autoritate pe care o consideră legitimă, în condiţiile în care se naşte un conflict între obedienţa şi conştiinţa persoanei respective.

Altfel spus, acest experiment a căutat să evalueze unde se încheie supunerea faţă de autoritate şi unde începe responsabilitatea individuală sau cum se împacă, dacă se pot împăca, imperativele autorităţii cu vocea conştiinţei.

Deşi metodele folosite au dat naştere la multe controverse, Stanley Milgram a subliniat că practicile şi situaţiile la care a apelat pentru experiment sunt prezente mereu, în diverse forme, mai mult sau mai puţin mascate, în viaţa de zi cu zi, indiferent că le conştientizăm sau nu.

În pofida disputelor pe care le-a iscat, de peste o jumătate de secol acest experiment este un punct de referinţă în studiile de psihologie experimentală, sociologie, filosofie, economie comportamentală, iar Stanley Milgram este al 12-lea cel mai citat psiholog în cărţile de specialitate ale secolelor XX şi XXI.

În ce constă Experimentul Milgram?

Experimentul Milgram a fost efectuat între anii 1960 şi 1963, într-o perioadă în care Procesele de la Nurenberg, pentru judecarea crimelor de război comise de către nazişti, reactualizaseră în conştiinţa publică atrocităţi inimaginabile şi, inevitabil, întrebări despre cum au fost posibile asemenea fapte, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre ofiţerii SS erau persoane cu educaţie, cel puţin aparent. Impulsuri criminale, de nestăpânit, sau obedienţa acestora, dusă la extrem, provocaseră astfel de orori?

Era în pregătire, în aceeaşi perioadă, a anilor 1960, Procesul de la Auschwitz (1963-1965), după modelul Procesului de la Nurenberg, în cadrul căruia au fost judecaţi 22 de ofiţeri SS, acuzaţi, de asemenea, de crime împotriva umanităţii. Acesta era contextul în care Stanley Milgram şi-a gândit experimentul, pentru a măsura gradul de supunere al unui individ la un ordin, chiar dacă ordinul era în contra principiilor morale ale celui care îl executa.

Pentru a desfăşura Experimentul Milgram, psihologul american, profesor la Universitatea Yale, din New Haven, a publicat câteva anunţuri într-un ziar local, pentru a recruta voluntari în vederea unui experiment legat de învăţare si memorie.

Participarea fiecărui voluntar era plătită cu 4 dolari pe oră, la care se adăugau 50 de cenţi pentru cheltuielile de transport, o sumă tentantă în vremea aceea, când venitul mediu săptămânal era în jur de 200 de dolari.

S-au înscris bărbaţi şi femei cu vârste cuprinse între 20 şi 50 de ani, din toate mediile şi cu diverse niveluri de educaţie şi instrucţie. Li s-a comunicat în ce constă experimentul, adică se vor forma echipe de câte două persoane, în care unul va juca rolul profesorului, iar celălalt pe al studentului şi că “profesorul” va aplica mici şocuri electrice studentului ori de câte ori acesta va da răspunsuri greşite, în scopul de a-i stimula atenţia şi memoria.

Li s-a spus voluntarilor, pentru credibilitate, că se va trage la sorţi cine va juca rolul “profesorului” şi cine va fi “studentul”, dar, în realitate, numai “profesorul” era ales din rândul voluntarilor, “studentul” făcând parte din echipa lui Milgram, alegerile rolurilor fiind trucate.

Desfasurarea Experimentului

Profesorul şi studentul erau aşezaţi la câte o masă, în încăperi diferite, iar “studentul” era conectat la un aparat de la care se puteau aplica şocuri electrice. Aparatul respectiv era dotat cu diverse butoane şi etichete care indicau voltajul – şocuri uşoare, şocuri moderate, puternice, intense, extreme, fără ca toate acestea să fie adevărate, având doar rolul de a crea o anumită atmosferă tensionată pentru “profesori”.

În încăperea în care se afla “profesorul” (voluntarul adevărat), mai stătea şi un “supraveghetor”, adică o persoană care reprezenta “autoritatea”. Citind de pe o listă, “profesorul” adresa cu voce tare “studentului”, de la un microfon, câte o întrebare. Dacă răspunsul era corect, se trecea la următoarea întrebare.

Când răspunsul era greşit, profesorul trebuia să administreze un electroşoc, începând cu 15 volţi, până la maximum de 450 de volţi. Evident că numai “profesorul” avea impresia că electroşocurile sunt adevărate, “studentul” aparţinând echipei care a organizat experimentul şi ştiind că doar se simulează o astfel de situaţie.

Pentru ca “profesorul” să nu aibă nicio îndoială că totul este adevărat, se înregistraseră dinainte şi reacţii (vaiete de durere) ale “studentului”, care, până la urmă, pe la 135 de volţi, spunea că vrea să renunţe, că nu se simte bine, că nu mai poate suporta.

De abia de la acest moment începea, de fapt, Experimentul lui Milgram, acela de a măsura nivelul de supunere al unei persoane faţă de o autoritate. În cazul acesta, “autoritatea” era reprezentată de “supraveghetor”, care îi cerea “profesorului” să continue experimentul, chiar dacă “studentul” spunea că nu mai suportă.

Îndemnurile erau exprimate prin formulări categorice de felul: “Te rog, continuă!”, “Este absolut necesar să continui!”, “Trebuie să continui, nu ai de ales!”. Aceste îndemnuri erau însoţite de asigurări că “rănile” studentului se vor vindeca sau că “responsabilitatea” pentru toate acestea este a persoanei cu autoritate – “supraveghetorul”.

Experimentul Milgram – rezultate obţinute

Rezultatele Experimentului Milgram au arătat un fapt incredibil. 65% dintre voluntarii cărora li s-a dat rolul de “profesori”- în viaţa de toate zilele oameni normali, cu prieteni, familie, serviciu etc. – au mers până la capăt cu “pedeapsa”, adică au aplicat electroşocuri de 450 de volţi de trei ori la rând (ei crezându-le ca fiind adevărate), iar la “vaietele” “studentului” reacţionând uneori cu râsete nervoase, proteste verbale sau alte manifestări ciudate.

Şi în cazul bărbaţilor, şi în cazul femeilor, s-au obţinut cam aceleaşi rezultate, în pofida faptului că există această percepţie, că femeile ar fi mai “blânde”, mai empatice, rezultate apreciate de Milgram ca fiind “neaşteptate şi neliniştitoare”.

De asemenea, când “profesorul” şi “studentul” s-au aflat în aceeaşi încăpere, iar “supraveghetorul”, adică persoana cu autoritate, în altă cameră, mai puţini voluntari au mers până la capăt.

Interpretarea rezultatelor

La sfârşitul fiecărui experiment, un chestionar (repetat peste un an) şi un interviu cu fiecare dintre voluntarii cărora li s-a dat rolul de “profesori” le-a permis să asculte explicaţiile, să înţeleagă faptul că electroşocurile şi vaietele de durere nu au fost adevărate, să se raporteze corect la situaţie şi comportament – un comportament pentru care principala explicaţie constă în anumite idei care sunt inoculate ca parte a unei educaţii greşit înţelese. Milgram a exclus total din discuţie posibilitatea ca astfel de manifestări să se explice printr-o anume “agresivitate internă”, un “dat” structural al subiecţilor.

Aşadar, principalele cauze, spune Stanley Milgram, ale unui comportament obedient din partea cuiva, chiar cu riscul înăbuşirii “glasului raţiunii”, al renunţării la convingerile personale, sunt:

• dorinţa de a respecta angajamentele, “datoria socială”, nevoia de a fi consecvent cu alegerile făcute la un moment dat;
• conformismul în raport cu persoanele din jur;
• frica de mustrare sau de pedeapsă în caz de nesupunere;
• dorinţa de a fi pe placul superiorilor;
• confortul pe care îl oferă “supunerea”, în comparaţie cu rezistenţa, revolta, detaşarea de grup;
• cultivarea unui comportament obedient încă din copilărie.

De ce mulţi oameni nu au curajul opiniei?

Experimentul lui Milgram a fost repetat în mai multe ţări, în diverse variante, inclusiv în anii 2000, şi rezultatele au fost similare, ceea ce demonstrează că ceva din personalitatea umană condiţionează, de multe ori, un comportament obedient. Şi acest “ceva”, cum sugera psihologul Stanley Milgram încă din anii 1960, este acea parte a educaţiei care ne învaţă să fim supuşi, începând cu vârsta copilăriei, a adolescenţei, apoi ca oameni maturi.

Nu este vorba, în acest caz, de respectul faţă de lege, de reguli, de instituţii, de respectarea unei ierarhii, aspecte absolut necesare într-o societate civilizată, ci de cultivarea unui anumit tip de comportament care îl face pe om umil şi supus în diverse împrejurări de viaţă, dincolo de orice explicaţie raţională, în raport cu persoanele pe care le consideră “superioare” dintr-un punct de vedere sau altul, chiar şi în condiţiile în care se creează conflicte între ceea ce se “cere” şi ceea ce spune conştiinţa individuală. Aşadar, “supunerea oarbă”, spune psihologul american, este periculoasă.

Un alt motiv pentru care oamenii nu au curajul opiniei, optând pentru obedienţă, este conformismul. Când cineva se supune total unei autorităţi, acceptă, implicit, să îndeplinească dorinţele acelei autorităţi. Este, de exemplu, situaţia acelor persoane dintr-un colectiv, la serviciu, care aleg să fie întotdeauna pe placul “şefului”, derobându-se, în felul acesta, de orice responsabilitate.

Când “autoritatea”, reprezentată de cel aflat în partea superioară a ierarhiei, hotărăşte, chiar dacă decizia respectivă nu corespunde convingerilor individuale, mulţi aleg “ascultarea”, conformismul. În explicaţia lui Milgram, o astfel de persoană devine “agentul executiv al unei voinţe străine”. Or, pe termen lung, un asemenea comportament, pe moment “convenabil”, “comod”, va duce la depersonalizare, la renunţarea la valorile şi aspiraţiile personale sau la “izbucniri” care nu vor rezolva nimic, vor da, doar pe moment, senzaţia de “eliberare”.

Posteritatea Experimentului lui Milgram

În 2006, ABC News a reprodus experimentul lui Milgram şi a obţinut rezultate similare (65% bărbaţi şi 73% dintre femei au urmat instrucţiunile până la capăt). La fel s-a întâmplat şi în 2008, la experimentul făcut la Universitatea Santa Clara, din SUA.

În 2009, France Television a produs un documentar cu titlul “Le jeu de la mort” (“Jocul morţii”), punând în scenă un fals joc televizat – La Zone Xtreme – care reproducea Experimentul lui Milgram, cu dferenţa că “autoritatea ştiinţifică” era reprezentată de o moderatoare de televiziune. În 2015, a fost realizat un film biografic despre Stanley Milgram, intitulat “Experimenter”.

Chiar dacă nu este vorba de pedepse cu “electroşocuri”, fie ele şi simulate, realitatea de zi cu zi ne pune adeseori în situaţii în care acţionăm împotriva convingerilor şi dorinţelor noastre. Mulţi oameni aleg “supunerea”, în viaţa socială, profesională, uneori şi familială, din comoditate, din teamă, din obişnuinţă.

Experimentul lui Milgram atrage atenţia asupra pericolului de a uita de noi înşine, de a uita că există liberul arbitru şi un spaţiu larg al libertăţii personale, pe care mulţi îl ignoră. A te supune unei “autorităţi” nu înseamnă a executa orbeşte “ordinele”, în ideea că responsabilitatea este a celui căruia i te supui. A avea curajul opiniei nu înseamnă încălcarea regulilor, a normelor care guvernează o societate, ci un semn de stimă de sine, refuz al manipulării şi o condiţie pentru un comportament raţional, natural, echilibrat, inteligent.