Primul instrument acustic cunoscut drept chitară nu a fost creat de către o singură persoană, dar a evoluat de-a lungul timpului din instrumente timpurii cu corzi.
Prima chitară primitivă a apărut pe o placă de lut din Babilon în anul 1850 Î.Hr. Placa prezenta mai multe figuri ce cântau la niște instrumente asemănătoare cu o chitară.
Cel mai vechi instrument ce s-a dovedit a fi un strămoș al chitarei, numit tanbur, a fost găsit în mormântul unui cântăreț egiptean numit Har-Mose. Se crede că ar avea 3500 de ani. Tanburul avea 3 corzi și o pană suspendată de o coardă.
Forma ovală a cutiei de rezonanță a fost făcută din lemn lustruit cu o placă de sunet întinsă peste el. Gâtul trecea prin fante în placa de sunet. Corzile chitarei, fabricate în mod obișnuit din intestine sau mătase, treceau prin alte 3 orificii spre gât. Acest instrument vechi este expus astăzi la Muzeul Arheologic din Cairo.
Cele mai multe dintre aceste instrumente timpurii aveau doar 4 corzi. De fapt, cuvântul „chitară” este derivat din cuvântul persan „chartar” ce însemna 4 corzi. Multe versiuni ale acestor instrumente cu 3 sau 5 corzi pot fi găsite în manuscrisele medievale ilustrate și în sculpturile bisericești începând cu perioada romană și până în Evul Mediu.
Până la începutul Renașterii, chitara cu 4 corzi reglate la unison a devenit dominantă în majoritatea țărilor din Europa. Cam în aceeași perioadă apare în Italia o chitară cu 5 corzi numită „Guitarra Battente” și treptat o înlocuiește pe cea cu 4 corzi.
Chitarele timpurii nu aveau mai mult de 8 freturi pe gât. Mai târziu, numărul freturilor a crescut mai întâi la 10, iar mai apoi la 12.
În secolul al XVII-lea, o a șasea coardă a fost adăugată la chitara italiană. În scurt timp, producătorii de chitare din toată Europa au urmat exemplul. Până la începutul secolului al XIX-lea, chitara modernă a început să prindă contur, corpul ei a devenit mai mic, cu o „talie” mai îngustă.
În jurul anului 1850, producătorul spaniol Antonio Torres a creat primul model modern de chitară. El a mărit dimensiunea corpului și a introdus un model pentru rezistență. Invenția sa a îmbunătățit volumul, tonul și proiecția chitării, aspecte ce rămân neschimbate până în ziua de astăzi.
În afluxul de emigranți europeni care au ajuns în America în secolul al XX-lea au fost și un număr de producători de instrumente foarte bine pregătiți. De pe urma acestora au apărut două tipuri de chitară acustică cu corzi de oțel.
Construcția acestor chitare cu corzi de oțel oferea un sunet mai plin și mai tare dar în același timp punea o presiune mai mare pe corpul instrumentului. Această problemă a fost rezolvată la sfârșitul secolului al XIX-lea de către Orville Gibson.
Modelul lui Gibson avea un top arcuit și se baza pe designul unui violoncel, astfel că dispărea presiunea pe partea de sus a chitarei, iar presiunea se exercita direct în jos. Acest lucru a dus la producerea unui volum mai mare.
Chitara electrică a apărut în aniii 1920-1930, ca urmare a cererii tot mai mari pentru instrumente mai puternice la radio. În 1931, George Beauchamp și Adolph Rickenbacker au introdus o chitară electrică din oțel cunoscută sub numele de „tigaia”. Aceasta a devenit prima chitară electrică viabilă din punct de vedere comercial.
În 1936, Compania Gibson a introdus modelul ES150 al chitarei electrice. Chitaristul de jazz Charlie Christian a fost cel care a popularizat acest model de chitară. În 1950, prima chitară electrică Fender cu 6 corzi a fost lansată.
