Ipoteza siluriană – o idee care ne face să privim lumea cu alţi ochi. Suntem doar un nou capitol într-o poveste mai veche?

Ipoteza siluriană este o idee științifică interesantă (și provocatoare), un “experiment mental” care pune în discuţie dacă o civilizație avansată ar fi putut exista pe Pământ cu mult înaintea oamenilor — de exemplu, în urmă cu milioane de ani — și dacă s-ar mai putea găsi urme ale acesteia în prezent.

Denumirea vine de la “silurian”, o perioadă geologică din Paleozoic, de acum aproximativ 443 – 419 milioane de ani (când a avut loc “Revoluția Terestră Silurian-Devoniană”, care a însemnat o perioadă de răspândire rapidă a plantelor vasculare – cu rădăcină, tulpină si frunze – pe terenuri uscate, când miriapodele, arahnidele s-au terestrizat complet etc.), dar face aluzie (ironică) şi la o specie de extratereștri antici, din serialul britanic “Doctor Who”, numiți „Silurieni”, care erau o civilizație reptiliană avansată, care trăise pe Pământ înainte de oameni.

Termenul a fost popularizat, în 2018, de doi oameni de știință – astrofizicianul Adam Franck, de la Universitatea din Rochester, New York, şi climatologul Gavin Schmidt, de la “NASA Goddard Institute for Space Studies” (“Institutului Goddard pentru Studii Spațiale”).

Cei doi oameni de ştiinţă, prin “Ipoteza siluriană” (formulată într-o lucrare publicată în 2018, cu titlul “Ipoteza siluriană: ar fi posibilă detectarea unei civilizații industriale în registrul geologic?”) nu afirmă că a existat o civilizație avansată înaintea oamenilor, ci se întreabă: “Dacă ar fi existat o civilizație industrială pe Pământ, cu milioane de ani în urmă, am mai putea detecta urme geologice sau chimice ale acesteia astăzi?”.

Ipoteza siluriană – argumentul științific şi scopul ipotezei

Adam Franck si Gavin Schmidt subliniază că majoritatea artefactelor umane moderne (clădiri, orașe, tehnologii) s-ar degrada complet în câteva milioane de ani (chiar mult mai repede). Singurele urme care ar putea persista ar fi indirecte, precum: schimbări în compoziția izotopică a carbonului sau oxigenului (urme ale arderii combustibililor fosili), creșteri ale nivelului de CO₂ și ale temperaturii globale, straturi geologice cu microplastice, metale rare sau compuși sintetici, anomalii sedimentare cauzate de agricultură sau urbanizare.

Pentru analizele şi estimările lor, dar şi pentru a găsi un răspuns la întrebarea dacă o planetă (ca a noastră) poate să susţină, pe parcursul existenţei sale, mai multe civilizaţii, Adam Franck şi Gavin Schmidt au folosit “Ecuația lui Drake”, o celebră formulă matematică, prin care s-ar putea estima numărul civilizaţiilor extraterestre, concepută în contextul programului american, al NASA, din anii 1960, SETI (Search for Extra-Terrestrial Intelligence – Căutarea inteligenţei extraterestre)”.

Ipoteza siluriană nu are ca scop să susțină teorii conspiraționiste, ci să înțeleagă ce “semnătură geologică” lasă o civilizație industrială, să ofere un cadru de gândire pentru detectarea civilizațiilor extraterestre (în exoplanete – planete care au orbita în jurul altei stele decât Soarele sau care se mişcă liber prin galaxie), să ne ajute să înțelegem impactul propriei civilizații asupra planetei.

Aşadar, Ipoteza siluriană lansează o întrebare științifică serioasă, formulată în spiritul explorării – “Cum am putea ști dacă am fost, de fapt, prima civilizație tehnologică de pe Pământ?”. Iar întrebarea este cu atât mai provocatoare cu cât există încă foarte multe necunoscute în legătură cu istoria geologică a Terrei.

Ipoteza siluriană – Ce urme va lăsa peste timp civilizaţia noastră?

În cadrul experimentului mental imaginat – Ipoteza siluriană – de cei doi oameni de ştiinţă, Adam Franck şi Gavin Schmidt, s-au întrebat ce urme ar putea rămâne peste zeci sau sute de milioane de ani ca dovadă a civilizației umane actuale. Altfel spus, care este “tehnosemnătura” (amprenta planetară detectabilă a civilizaţiei umane). Şi, la modul teoretic, dar pe bază de argumente ştiinţifice, au ajuns la concluzia că un geolog “extraterestru” sau, poate, al unei alte civilizaţii umane, din viitor, ar trebui să găsească “semnături” precum:

Urme chimice în roci și sedimente

Izotopi de carbon – chiar dacă tot ce omenirea a construit s-ar dezintegra, semnătura chimică a activității industriale ar putea dăinui. Geologii viitorului ar vedea o anomalie bruscă în compoziția izotopilor de carbon (rezultaţi din arderea combustibililor fosili – cărbune, petrol, gaze), similară cu cea observată la extincția dinozaurilor.

Urme de metale rare – activitățile industriale și electronice lasă urme de metale precum platină, aur, litiu, uraniu, tantal etc. În concentrații neobișnuit de mari, acestea pot rămâne prinse în straturile geologice, ca o “amprentă tehnologică”.

Compuși sintetici – plasticele, pesticidele, medicamentele și alte molecule artificiale ar putea fi transformate în forme chimice stabile (de exemplu, microplastice fosilizate). Acestea ar forma un “strat plasticizat” – un termen deja folosit de geologii moderni.

Deşeurile nucleare – procesul de dezintegrare radioactivă poate dura (în funcţie de tipul de deşeu) de la sute, la mii de ani. Carbon-14 are nevoie, de pildă, de peste 5 700 de ani, iar uraniul-23, de nu mai puțin de 4,5 miliarde de ani.

Urme geologice ale activității umane

Sedimentele artificiale provenite din construcții, baraje, mineritul și defrișările modifică masiv eroziunea și depunerile de sedimente. Un strat subțire, dar global, de materiale mixte – beton, sticlă, ceramică, metal – ar putea fi recunoscut în viitor.

Stratul urban – zonele urbane ar putea fi comprimate în roci metamorfice cu compoziții neobișnuite (“tehnofosile”) – conglomerate cu oțel oxidat, sticlă topită, beton recristalizat.

Urme climatice globale

Creștere bruscă a temperaturii – schimbările climatice actuale vor fi vizibile în înregistrările geologice ca o perioadă scurtă, dar intensă, de încălzire globală (similară cu evenimentul PETM (Paleocene-Eocene Thermal Maximum), de acum 56 de milioane de ani).

Topirea calotelor glaciare și creșterea nivelului mării – ar lăsa urme în depozitele de coastă și în sedimentele marine, marcând o transgresiune rapidă (marea “urcă” peste uscat).

Urme biologice

Agricultura și urbanizarea modifică drastic distribuția speciilor. Fosilele vor arăta o scădere bruscă a biodiversității și o abundență de animale domestice (vaci, porci, câini etc.). Urmele ADN-ului sintetic sau al organismelor modificate genetic ar putea fi detectabile în sedimente.

La fel de adevărat este, spun cei doi specialişti, că, după o sută de milioane de ani, de exemplu, plăcile tectonice ar recicla o mare parte din scoarță şi majoritatea urmelor, probabil, ar fi distruse. Ar rămâne doar câteva anomalii geochimice și fosile bizare, dovada că aici, pe Pământ, “s-a întâmplat ceva neobișnuit… poate o civilizație industrială?”

Ipoteza siluriană – un scenariu pentru viitor, care repetă trecutul?

Identificarea şi analizarea urmelor posibile pe care civilizaţia noastră le-ar lăsa i-a intrigat pe cercetători prin faptul că nu par a fi o excepţie, deoarece, chiar dacă se cunosc puţine lucruri despre istoria geologică a planetei noastre, au fost identificate evenimente din trecut similare cu cele pe care civilizaţia noastră industriala le-ar putea provoca.

De exemplu, s-a putut stabili ştiinţific că, în urmă cu circa 56 de milioane de ani a avut loc un eveniment climatic, numit de specialişti “Maximul Termic Paleogen Eocen” (PETM), care a constat într-o creştere bruscă a nivelului de carbon, a temperaturilor, la nivel global, cu 5 – 7 grade Celsius, o acidificare a mărilor şi oceanelor, care a provocat o extincţie în masă a ecosistemelor marine, o evoluţie accelerată a speciilor de uscat.

“Există – spun Adam Franck şi Gavin Schmidt – asemănări inconfundabile între evenimentele bruște anterioare, din registrul geologic, și probabila semnătură a Antropocenului, din registrul geologic viitor” – Antropocenul fiind un termen care denumeşte o perioadă recentă, cea în care acţiunile umane au modificat drastic mediul la scară planetară.

Ipoteza siluriană şi viaţa în Univers

Ipoteza siluriană nu este doar o speculație despre trecutul Pământului, ci și un instrument științific pentru a învăța cum se pot recunoaşte semnele unei civilizații extraterestre pe alte planete. Dacă o civilizație avansată ar fi trăit pe Pământ, cu milioane de ani înaintea noastră, şi dacă s-ar putea identifica “tehnosemnăturile” acesteia, atunci știm ce să căutăm pe alte planete. Ipoteza siluriană extinde căutarea vieții dincolo de “ceva viu acum”, la “ceva inteligent care a fost cândva”.

Este evident că, dacă o planetă precum Marte sau Venus sau o exoplanetă similară cu Pământul a avut o civilizație în trecut, după milioane de ani nu ar mai rămâne artefacte, dar ar putea exista anomalii geochimice, izotopice, climatice, aşa cum s-ar putea să existe pe Pământ.

Studiindu-se urmele activității noastre, se poate înţelege cum o civilizație modifică ireversibil biosfera și clima unei planete, cât de durabile (sau efemere) sunt urmele sale, ce fel de semne ar fi universale pentru o specie tehnologică. Într-un fel, noi suntem propriul nostru experiment SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence).

Anticipări filosofico-literare ale “Ipotezei siluriene”…

În istoria culturii, există nenumărate exemple de situaţii în care universurile ficţionale (utopii, distopii, profeţii), construite cu mijloacele literaturii, sau chiar teorii care păreau “absurde” s-au adeverit mai repede decât ne-am fi putut imagina.

Cu o jumătate de secol înainte ca “Ipoteza siluriană” să fie formulată în termeni ştiinţifici, de către Gavin Schmidt (NASA) și Adam Frank, în 2018, un roman SF, din 1968 – “Noaptea timpului”, de René Barjavel, a abordat o temă similară – declinul civilizației din pricina aroganței tehnocratice. Şi romanul şi “Ipoteza siluriană” pornesc de la aceeași întrebare fundamentală – Și dacă nu am fost primii?

René Barjavel, scriitor francez, tratează însă această întrebare în cheie literară și mitică, în timp ce ipoteza siluriană o abordează științific și geologic, dar filonul conceptual e același – existența unei civilizații avansate anterioare umanității.

“Noaptea timpului” spune povestea unei expediții științifice în Antarctica, pe parcursul căreia se descoperă, sub gheață, rămășițele unei civilizații dispărute de 900 000 de ani — civilizația Gondawa. Savanții reușesc să reînvie o femeie, Éléa, care povestește despre un război planetar, care a dus la autodistrugerea civilizației lor. Gondawa era o societate tehnologic avansată, pacifistă, distrusă de conflict și mândrie – un avertisment pentru umanitatea modernă.

Un nou capitol într-o poveste mai veche?

Ipoteza siluriană ridică, implicit, o întrebare asemănătoare: dacă o civilizație industrială, anterioară a existat, poate s-a distrus singură și a lăsat doar urme chimice în sol. Ambele sunt, de fapt, meditații asupra fragilității civilizației tehnologice.

În roman („Noaptea timpului”), oamenii descoperă artefacte și corpuri conservate sub gheață. În ipoteza siluriană, „artefactele” ar fi doar urme geochimice, adică o interpretare realistă și științifică a aceleiași idei. Barjavel imaginează “poezia” descoperirii, Schmidt și Frank imaginează metodologia detectării. Mesajul moral este însă comun – ne invită să ne vedem civilizația ca pe o etapă trecătoare, ne avertizează asupra impactului nostru asupra planetei, sugerează că istoria civilizațiilor ar putea fi ciclică — apariție, înflorire, distrugere, uitare.

Ambele – şi romanul şi ipoteza siluriană – ne provoacă să ne gândim la “memoria” planetei și la faptul că, poate, Pământul a mai fost locuit de inteligență înaintea noastră — iar noi s-ar putea să fim doar un nou capitol într-o poveste mai veche.

Ipoteza siluriană – un arhetip. Fascinația umană pentru civilizațiile pierdute

Ipoteza Siluriană se înscrie într-un arhetip cultural foarte vechi – fascinația umană pentru civilizațiile pierdute și pentru ideea că nu suntem primii.

Platon şi ţinutul mitic al Atlantidei

Una dintre cele mai vechi şi mai influente povesti despre o civilizație avansată, bogată, tehnologică, una care se autodistruge din cauza mândriei și a excesului se găseşte în scrierile lui Platon – “Timaios” și “Critias” (aproximativ 360 î.Hr.). Atlantida devine simbolul recurent al aroganței tehnologice și al uitării ciclice a omenirii. Ipoteza siluriană traduce această idee mitică într-o versiune științifică modernă – nu o legendă, ci o întrebare testabilă despre urmele geologice ale unei Atlantide reale. Atlantida este mitul; Ipoteza Siluriană este modelul științific al aceluiași arhetip.

Arthur C. Clarke – “2001: O Odisee spaţială”

Arthur C. Clarke, autor de science-fiction, inventator, scriitor ştiinţific, futurolog, în “2001: O Odisee spaţială” (roman, publicat în 1968, şi film), explorează ideea de continuitate a civilizațiilor, de la preistorie, până la o conștiință post-umană – un monolit extraterestru a influențat evoluția umanității, sugerând că inteligența are o istorie cosmică mai veche. Clarke imaginează urmele lăsate intenționat de o civilizație veche, oamenii de ştiinţă Schmidt și Frank se întreabă cum am recunoaște urmele neintenționate.

Dan Simmons, “Hyperion”

Dan Simmons, scriitor american, autor de romane SF, în “Hyperion” (1989), abordează tema timpului ciclic și a decăderii inevitabile. În universul “Hyperion”, omenirea a atins un nivel de dezvoltare extraordinar, dar în ruinele unor civilizații anterioare (umane sau non-umane). Simbolul “mormintelor Timpului” evocă direct ideea de urme antice ale unor lumi uitate. Simmons tratează mitic ceea ce “Ipoteza Siluriană” sugerează cu mijloacele ştiinţei – ideea că civilizațiile se ridică și cad, iar urmele lor sunt integrate în țesutul planetei.

Ridley Scott, “Prometheus”

În filmul “Prometheus” (2012), Ridley Scott, regizor englez, imaginează că omenirea a fost creată de o rasă antică de “Ingineri” care au dispărut înaintea noastră. Este o reinterpretare modernă a mitului “predecesorilor cosmici” și a temei “noi suntem moștenitorii unei lumi pierdute”. Ideea de a descifra urmele unei civilizații anterioare (în ADN, în artefacte, în ruine) este o anticipare a gândirii “siluriene”.

Cele menţionate anterior sunt doar câteva exemple dintre multele care exprimă ceea ce ştiinţa încearcă să demonstreze acum – existenţa unor “tehnosemnături” ale unor civilizaţii care, poate, ne-au precedat, aici, pe Pământ şi care pot exista şi în alte părţi ale Universului.

Ipoteza Siluriană este, în esență, o punte între mit, literatură și știință. Aceasta preia o temă arhetipală din SF și mitologie – “am fost precedați de o altă civilizaţie” – și o reformulează ca întrebare de cercetare reală – Ce am “vedea” dacă o lume ca a noastră (sau mai dezvoltată) ar fi existat înaintea noastră?