Kakorrhaphiophobia sau “De ce ţi-e frică, nu scapi!”

Kakorrhaphiophobia (adaptat ortografiei româneşti – cacorafiofobia) denumeşte una dintre fricile inexplicabile raţional, declanşate de circumstanţe care, în realitate, nu prezintă niciun pericol, spaime a căror incidenţă a crescut uimitor în contextul vieţii agitate, solicitante, a omului contemporan. Aşa cum se întâmplă în cazul oricărei alte fobii (din grecescul “phobos” – frică/panică), şi când este vorba de kakorrhaphiophobia, creierul nostru este cel care, sub efectul stresului, “blochează” comportamentul firesc, provocând un fel de “paralizie”mentală, prin exces de analiză.

Ce este kakorrhaphiophobia? Cum ne influenţează comportamentul?

Kakorrhaphiophobia este termenul ştiinţific prin care este denumită teama de a pierde, teama de eşec, teama de ceea ce se va întâmpla, o realitate pe care experienţa umană a fixat-o intuitiv într-o zicere binecunoscută – “De ce ţi-e frică, nu scapi!”. Probabil că mulţi dintre noi am trecut, în diverse ipostaze ale existenţei noastre cotidiene, din copilărie până la maturitate – în viaţa personală, profesională, la şcoală, la un examen, la o competiţie etc. – prin momente în care frica de a pierde, de a eşua, ne-a condiţionat comportamentul.

Pe de o parte, intră în natura noastră umană să vrem să controlăm totul, să planificăm, să anticipăm, iar pe de alta, excesul de preocupare pentru rezultate, evenimentele surpriză care pot deruta, aspectele necunoscute, neluate în calcul, toate pot conduce la un nivel de stres la care reacţiile sunt alterate. De câte ori nu auzim în jurul nostru: “X a clacat! Presiunea a fost prea mare!”. Exemplul sportivilor de performanţă, care, deşi sunt foarte antrenaţi şi “pe val”, pierd exact când toată lumea se aşteaptă că vor câştiga, este relevant. Explicaţia psihologilor este că, în asemenea situaţii, respectivii, în loc să se concentreze la joc, se neliniştesc din pricina rezultatului şi a consecinţelor. Totul se “joacă” şi în cap.

Întrebarea care se pune în astfel de împrejurări este de a şti dacă există motive autentice de frica de eşec şi, mai ales, dacă frica ne protejează în faţa eventualei pierderi. Răspunsul categoric este: Nu! Frica nu alungă, de exemplu, nici eşecul într-o relaţie, nici nu face să nu ne pierdem locul de muncă, nici să nu pierdem un examen, nici să nu ne îmbolnăvim, dimpotrivă, măreşte anxietatea şi ne lasă într-o stare de stres permanent, împiedicăndu-ne să trăim prezentul aşa cum ar fi firesc. Mai mult, când o teamă vagă de a pierde se cronicizează, transformându-se într-o fobie – kakorrhaphiophobia – se asociază cu o serie de simptome, pe care persoana respectivă nu le mai poate ţine sub control.

Cinci indicii că o persoană suferă de kakorrhaphiophobie

În ultima vreme, tot mai mulţi psihologi, precum şi mass-media occidentală, atrag atenţia asupra faptului că această fobie – teama de a pierde/kakorrhaphiophobia – este încă prea puţin cunoscută, neconştientizată, adesea confundată cu un simplu stres. Dacă teama, între nişte limite, este firească, atunci când devine un modus vivendi, când la orizont tot ce se arată este dezastrul, în viaţa privată, profesională, socială, înseamnă că este vorba de o patologie. Iată cinci indicii că o persoană suferă de kakorrhaphiophobia:

• Reticenţa de a încerca experienţe noi, procrastinarea (amânarea continuă), autosabotajul;
• Anxietatea excesivă în raport cu orice demers;
• Nu sunt reţinute decât remarcile negative – persoanele care trăiesc teama de eşec într-un mod excesiv reţin din orice discuţie numai remarcile negative, nu acceptă complimentele, sunt interesate în primul rând de propria persoană, de propriile frământări;
• Persoana care trăieste spaima de a pierde se compară întotdeauna cu alţii şi cu reuşitele lor – este situaţia în care cineva depăşeşte nivelul unei simple invidii, într-un anumit context, având tendinţa să se compare mereu cu alţii, cărora le pizmuieşte realizările, promovările, orice altă reuşită;
• La apropierea unui eveniment important, o persoană care suferă de kakorrhaphiophobia se simte fizic rău, transpiră, se înroşeşte, are dureri de stomac, astfel de simptome manifestându-se cu regularitate, în situaţii similare;
• O persoană care suferă de teamă de a pierde nu se va oferi niciodată să conducă un proiect, să-si asume răspunderi, deoarece stima de sine, încrederea în propriile forţe şi capacităţi sunt la un nivel foarte scăzut;
• Tendinţa spre perfecţionism este exagerată, generând un control excesiv, acestea încetinind, în general, orice activitate în care este implicată persoana respectivă.

Cum poate fi învinsă Kakorrhaphiophobia?

Nimeni nu poate accepta eşecul cu uşurinţă, dar când teama de a nu reuşi devine inhibantă, atunci trebuie luate măsuri categorice, care ţin, în primul rând, de a gândi şi a acţiona “altfel”, pentru că o asemenea spaimă se naşte în interioritatea fiecăruia. Iată câteva sugestii pentru a depăşi frica de a pierde:

• Evitarea persoanelor care descurajează şi demoralizează – colegi, prieteni, uneori chiar părinţi. Este preferabil ca aceştia să afle lucrurile bune abia după ce s-au împlinit deja. Este util însă să se apeleze la părerea şi chiar la ajutorul celor care au trecut prin experienţe similare, au parcurs acelaşi drum;
• Luarea în calcul a tuturor rezultatelor posibile atunci când se ia o decizie şi se trece la acţiune; vizualizarea rezultatelor este una dintre tehnicile recomandate de specialişti, care poate susţine motivaţia interioară (deşi un cunoscut profesor şi cercetător în domeniu, Thomas Langens, sublinia că persoanele care suferă de kakorrhaphiophobia sunt foarte reticente atunci când li se cere să vizualizeze atingerea obiectivelor);
• A avea un plan B – un plan pentru cazuri de urgenţă, de nereuşită, acest fapt poate da curaj pentru a merge înainte;
• Orice acţiune importantă trebuie să fie făcută cu plăcere şi entuziasm, iar pentru a cultiva astfel de stări trebuie să le exersăm şi în activităţile cotidiene mai putin importante;
• Simplificarea situaţiilor la maximum! – este aproape o evidenţă că, atunci când suntem în faţa unor provocări, detaliile sunt cele care ne pun piedici. De aceea este preferabil ca o activitate, un proiect, orice acţiune în care ne implicăm să fie gândită în etape;
• Să facem din eşec forţa de a învinge eşecul – poate să pară paradoxală o asemenea afirmaţie, dar este o realitate că nimeni nu a reuşit întotdeauna în orice şi-a propus. Analiza lucidă a cauzelor unui eşec şi căutarea altor soluţii pot aduce mai multă forţă interioară şi mai mai multă încredere în sine decât o mie de vorbe de încurajare din partea altora;
• Modelele unor oameni celebri care au reuşit când totul părea a le fi împotrivă pot să inspire şi să dea curaj – Albert Einstein, Henri Ford, Michael Jordan etc.

Câteva exemple că eşecul poate fi un stimulent şi nu cauză a Kakorrhaphiophobia

Dacă suntem atenţi, putem vedea în fiecare zi, în jurul nostru, oameni obişnuiţi care ştiu să înfrunte dificultăţile, teama de a pierde, care îşi construiesc cu tenacitate şi cu încredere destinul. Şi multe dintre personalităţile care au rămas în conştiinţa umanităţii sau care sunt contemporane cu noi, au trecut prin experienţe dramatice, fără a se lăsa învinşi, care au înţeles că eşecul nu este o fatalitate, ci poate fi transformat într-o forţă propulsoare spre reuşită. A-ţi dori ceva, a avea un plan, o viziune şi, cu toate acestea, a nu reuşi în timpul prognozat, poate fi epuizant, dureros. Cei care nu au suficientă putere interioară eşuează, teama de a pierde se transformă în kakorrhaphiophobia. Alţii reuşesc să triumfe în fata spaimelor, angoaselor, realităţilor ostile. Iată câteva exemple:

Albert Einstein, una dintre minţile geniale ale umanităţii, a fost refuzat sau exclus din diverse şcoli, sub motivul unor deficienţe mentale, deşi era excepţional la matematică şi fizică, avea doar o fire introvertită, atipică, nonconformistă. A ratat examenul la Universitatea Politehnică, ETH, din Zurich, Elveţia, fiind primit în anul următor. Numai încrederea în forţele proprii şi convingerea că nu el, ci anumite mentalităti, comportamente şi forme de organizare sunt în neregulă, i-au dat puterea de a merge mai departe, de a fi consecvent gândirii sale, devenind cel care a schimbat din temelii domeniul cercetării ştiinţifice, al fizicii mai ales.

Steve Jobs, una dintre cele mai importante personalităţi din industria calculatoarelor, cu o avere imensă, cu nenumărate premii în Technology and Innovation, a fost concediat, în 1985, din compania Apple, pe care el însuşi o crease. Într-o astfel de situaţie, probabil că cei mai mulţi s-ar fi lamentat, ar fi renunţat, ar fi abandonat, s-ar fi declarat învinşi. Desigur, şi pentru Steve Jobs, aşa cum el însuşi mărturisea, a fost un moment de îndoială, de nelinişte, că poate drumul lui profesional s-a încheiat. Dar a găsit resurse de a transforma acest eşec într-un succes şi mai mare decât cel dinainte: “Nu am înţeles imediat, mărturisea Steve Jobs – dar s-a dovedit că faptul de a fi fost exclus din Apple a fost cea mai mare şansă pentru mine. Greutatea unei responsabilităţi uriaşe am înlocuit-o cu lejeritatea de a fi din nou un debutant fără certitudini. Am fost eliberat şi am intrat într-una dintre cele mai creative perioade din viaţa mea”.

J.K Rowling, celebra autoare britanică a şi mai celebrului roman “Harry Potter”, înainte de a deveni prima scriitoare miliardară în dolari, în numai cinci ani, graţie volumelor publicate, era o mamă celibatară, trecuse printr-o depresie puternică în urma decesului mamei şi ca urmare a violenţei soţului său, care, înainte de divorţ, a bătut-o şi a alungat-o din casă, dimineaţa la ora cinci. Atunci, mărturiseşte celebra scriitoare, a vrut să se sinucidă. A urmat o perioadă dramatică, în care lipsurile aproape au copleşit-o, scria prin cafenele, pentru a nu sta în apartamentul neîncălzit, purtându-şi copilul cu sine în permanenţă. În pofida tuturor acestor situaţii, J.K Rowling a găsit puterea să meargă mai departe, a luptat cu sine şi cu lumea şi a învins. “Nu cunoşti eşecul doar dacă nu trăieşti. Dar, în acest caz, eşuezi implicit”, spunea celebra scriitoare, cu o poveste de viaţă fascinantă.

Michael Jordan, baschetbalistul cunoscut în toată lumea, “cel mai mare jucător de baschet al tuturor timpurilor”, după cum se afirmă în biografia sa de pe NBA, mărturisea: “Am ratat peste 9000 de aruncări la coş în cariera mea, am pierdut în jur de 300 de meciuri, de vreo 26 de ori mi s-a făcut onoarea de a arunca la coş pentru punctul victoriei şi am ratat. Am ratat încă şi încă şi încă în viaţa mea. De aceea am reuşit”. În timpul liceului, a fost exclus din echipa de baschet, considerându-se că nu e bun la un astfel de sport, a plâns, s-a lamentat, a suferit, dar nu a abandonat, nu a devenit prada “ucigaşilor de visuri”, cum spunea el adeseori.

Oprah Winfrey, faimoasa realizatoare americană de televiziune, cunoscută în toată lumea mai ales datorită “Oprah Winfrey Show”, la ora actuală cea mai bogată femeie de culoare din lume şi una dintre cele mai influente, provine dintr-o familie săracă, a fost crescută de o bunică, deoarece părinţii ei s-au despărţit curând după căsătorie. A construit, începând cu vârsta de 19 ani, când era încă studentă, cu tenacitate, voinţă şi cu momente de cădere şi revenire, o carieră impresionantă. Una dintre afirmaţiile ei preferate este: “Gândeşte ca o regină. O regină nu se teme de eşec, eşecul este o trambulină spre succes”.

Nenumărate sunt exemplele de tenacitate, perseverenţă, încredere în puterile proprii ale unor oameni care au reuşit, care au demonstrat că eşecul poate fi sursa inovaţiei, a oportunităţii, a progresului, nu a kakorrhaphiophobia. Ceea ce face diferenţa între cei care reuşesc şi cei care devin victime ale spaimei de a pierde este modul în care s-au desprins de nereuşită, s-au ridicat şi s-au confruntat cu provocările vieţii.

Alte fobii cu nume ciudate

Oricât ar părea de ciudat, ritmul alert al vieţii cotidiene, lumea modernă, tot mai sofisticată, educaţia inadecvată, în sensul ignorării spaimelor celor aflaţi la vârsta copilăriei şi a adolescenţei, de către părinţi şi educatori, toate pot conduce spre vulnerabilităţi cu efecte pe termen lung. Specialiştii au înregistrat tot felul de fobii, unele de-a dreptul ciudate, dar care pot antrena un lanţ nesfârşit de consecinţe nedorite. Iată câteva dintre cele mai insolite:

• Triskaidekaphobia – spaima de numărul 13;
• Paraskavedekatriaphobia – frică de vineri, 13;
• Hexakosioihexekontahexafobia – teama de numărul 666
• Eleutherofobia – teama de libertate;
• Dystychiphobia – teama de accidente;
• Hippopotomonstrosesquippedaliophobia – teama de cuvinte lungi;
• Katagelofobia – teama de ridicol;
• Anuptafobia – teama de celibat.

  

Este un truism a spune că viaţa presupune şi eşec. Oamenii care susţin că nu au cunoscut eşecul probabil că ori nu fac nimic, ori trăiesc cu atâta prudenţă încât nu se angajează la nimic, nu schimbă nimic, nu progresează.

Pe de altă parte, este o chestiune de perspectivă personală raportarea la eşec. Pentru unii este “sfârşitul lumii”, pentru alţii este o experienţă din care ies mai puternici, mai motivaţi, din care învaţă ceea ce nu trebuie repetat.

Teama de eşec poate fi paralizantă şi ne poate face să ratăm minunate oportunităţi pe care viaţa ni le oferă. Numai acceptând temerile, înfruntându-le cu o atitudine firească, fără înverşunare, se poate schimba impactul lor asupra comportamentului, având încredere în viaţă şi în toate aspectele care ne învaţă să ne iubim pe noi înşine.

Nu există eşecuri definitive şi totale, aşa cum nu există reuşite facile. Dar cultivarea stimei de sine, a inteligenţei emoţionale, curajul de a înfrunta schimbările, conştientizarea faptului că lucrurile importante vin din forţa interioară, nu din bunăvoinţa altora, pot fi căi de a face faţă nu numai unor realităţi neconvenabile, într-o lume inerţială şi solicitantă, ci şi în raport cu noi înşine. “Este dur să fii învins, dar este cu mult mai rău să nu fi încercat să reuşeşti.” (Theodore Roosevelt).