Legile somptuare (din latinescul “sumptuarius” – referitor la “cheltuieli”) sunt reglementări care limitează cheltuielile și manifestările exterioare ale bunăstării şi luxului – îmbrăcăminte, bijuterii, banchete, ceremonii, mobilier sau chiar numărul de invitați la o nuntă. Acestea stabilesc cine are voie să poarte mătase, aur, purpură, blănuri scumpe, să organizeze mese extravagante etc. și cine nu.
Puține lucruri au provocat atâta suspiciune autorităților de-a lungul istoriei precum luxul. Hainele prea bogate, mesele prea îmbelșugate, bijuteriile ostentative sau nunțile fastuoase au fost adesea privite nu doar ca semne ale bogăției, ci ca amenințări la adresa ordinii sociale, morale și economice. Din această teamă s-au născut legile somptuare – un ansamblu de reguli prin care statul, biserica sau elitele politice au încercat să controleze ce pot purta, consuma sau afișa oamenii.
Deși par “exotice” sau absurde din perspectiva prezentului, legile somptuare au fost extrem de răspândite și persistente, apărând în mod repetat în societăți foarte diferite, de la Roma antică, la orașele medievale europene, de la Japonia shogunatului Tokugawa (perioada Edo,1603-1868), la coloniile americane.
Legile somptuare, origini – Roma antică și obsesia moderației
Legile somptuare au apărut, inițial, în Roma Antică, în secolele al III-lea – al II-lea î.Hr. Roma, confruntată cu îmbogățirea rapidă a aristocrației după marile cuceriri, vedea luxul ca pe un pericol moral. Valorile tradiționale romane – gravitas, frugalitas, virtus (seriozitate/ responsabilitate, cumpătare/ simplitate, curaj și excelența morală) – erau amenințate de influențele grecești și orientale.
Lex Oppia (215 î.Hr.), de exemplu, una dintre legile somptuare, introdusă de Marcus Oppius (legionar al armatei romane), limita afişarea bogăţiei, respectiv cantitatea de aur (maximum o jumătate de uncie de aur – aproximativ 14 grame) pe care o femeie o putea purta și interzicea hainele colorate ostentativ. Scopul unor astfel de interdicţii era pentru a redirecționa resursele către stat în timpul crizei de după cea mai gravă înfrângere suferită de Republica Romană, la Cannae, în al Doilea Război Punic, când Hannibal a distrus o armată romană de peste 50 000 de soldaţi.
Legea a fost abrogată în anul 195 i.Hr., după ce femeile au demonstrat, blocând pieţele din Roma, care funcționau ca centre ale vieţii politice, religioase şi comerciale. Este unul dintre cele mai vechi şi elocvente exemple de lege care a vizat controlul social şi financiar.
Lex Fannia și Lex Didia, din anul 161 i.Hr., respectiv 143 i.Hr., au fost legi somptuare romane, menite să promoveze austeritatea, prin limitarea cheltuielilor pentru ospeţe fastuoase (prima lege restricţiona costurile meselor la sume fixe, iar cea de-a doua se aplica atât gazdelor, cât şi oaspeţilor care ar fi participat la un ospăţ “ilegal”).
Scopul declarat era protejarea moralei și prevenirea decadenței, scopul real era insă, adesea, menținerea ierarhiilor sociale și calmarea tensiunilor dintre bogați și săraci.
Evul Mediu – hainele ca limbaj al ierarhiei
În Europa medievală, legile somptuare deveniseră aproape obsesive. Orașele-stat italiene (Florența, Veneția, Milano), dar şi Franța, Anglia sau statele germane au emis sute de astfel de reglementări între secolele al XIII-lea – al XVI-lea, care controlau consumul.
Motivațiile erau multiple – sociale (să fie clar cine este nobil, burghez sau țăran), morale (luxul era asociat cu păcatul mândriei), economice (importurile de mătase, brocart sau bijuterii dezechilibrau finanțele locale).
În Florenţa, de pildă, erau interzise rochiile cu trenă prea lungă și nasturii de aur, pentru femeile din clasele inferioare. În Anglia, sub Edward al III-lea, doar nobilimea avea voie să poarte anumite blănuri sau țesături. În Franța, legile stabileau ce tip de dantelă sau broderie corespundea fiecărui rang social. Hainele deveneau astfel un cod legalizat al poziției sociale.
În secolul al XIV-lea, în Anglia, existau legi somptuare care restricționau lungimea pantofilor cu vârf ascuțit (“poulaines” sau “crakows”) în funcție de rang; doar nobilii (atât bărbaţi, cât şi femei) puteau purta pantofi extrem ascuțiți şi lungi, chair şi de 60 de centimetri (un indiciu că purtătorul nu desfăşura o muncă fizică), în timp ce oamenii de rând trebuiau să-i țină scurți.“Poulaines”/ “crakows” (modă venită, probabil, din Polonia, de la Cracovia) erau uneori legaţi cu lanţuri subţiri de genunchi, pentru a permite mişcarea şi puteau provoca şi probleme de sănătate.
În unele orașe italiene (Bologna, Siena) era permisă achitarea unei taxe, pentru a se putea purta haine de lux, interzise, marcate cu un sigiliu de plumb, pentru o anumită perioadă. În acelaşi timp, în Siena, într-o cutie de lemn montată la Palazzo Pubblico (unde se afla sediul guvernului şi simbol al puterii politice), se puteau depune plângeri anonime în legătură cu încălcarea legilor luxului, mai ales că mulţi încercau să găsească modalităţi de ocolire a legilor.
Legile somptuare dincolo de Europa – Japonia, China, Lumea Nouă
Legile somptuare nu au fost o invenție exclusiv occidentală. În China imperială, culorile și simbolurile de pe haine erau strict reglementate; galbenul era rezervat exclusiv împăratului.
În Japonia Tokugawa (secolele al XVII-lea – al XIX-lea, in perioada Edo, de la vechea denumire a oraşului Tokyo – care a însemnat o dictatură feudală militară), samurailor li se cerea o sobrietate strictă, iar comercianților – deși bogați – li se interzicea să afișeze luxul.
În unele colonii din America, legile somptuare interziceau dantelele, panglicile sau hainele “excesiv de elegante”, considerate semne ale vanității și ale decăderii morale.
Legi somptuare în spaţiul românesc
Forme de legi somptuare au existat și pe teritoriul românesc, chiar dacă ele nu au purtat acest nume și nu au fost sistematizate la fel ca în Occident. În Țările Române (Țara Românească și Moldova), dar și în Transilvania, controlul luxului a existat sub forme juridice, morale și simbolice, adaptate contextului local.
În Țara Românească și Moldova, mai ales între secolele al XVII-lea – al XIX-lea, au funcţionat porunci domnești, pravile (coduri de legi), cutume sociale cu forță juridică.
Hainele, de exemplu, erau un semn oficial al rangului, nu o chestiune de gust personal. Anumite culori (mai ales cele scumpe – roșu intens, purpuriu), anumite materiale (catifea, brocart, mătase), blănuri (samur, hermină) erau rezervate boierilor mari și familiilor domnești. Boierii mici, negustorii sau țăranii nu aveau voie – legal sau tacit – să le poarte. Încălcarea acestor norme nu era doar o gafă socială, ci putea fi sancționată, ridiculizată public, interpretată ca o uzurpare de statut.
Legile somptuare în Transilvania
În Transilvania medievală și modernă timpurie, sub influența maghiară, germană, a oraşelor săseşti, existau legi somptuare propriu-zise, similare celor vest-europene.
Orașe precum Sibiu, Brașov, Bistrița aveau regulamente care stabileau ce haine pot purta breslașii, ce materiale sunt permise femeilor măritate/ nemăritate, ce tip de bijuterii corespunde fiecărui statut. De asemenea, nobilimea maghiară avea drepturi vestimentare distincte, iar țăranii erau excluși explicit de la anumite forme de lux.
În documentele vremii apare frecvent ideea de “orânduială” – fiecare trebuie să trăiască și să se arate “după starea lui”. Luxul excesiv la cei “fără stare” era văzut ca semn de dezordine socială, sfidare a ierarhiei, posibilă sursă de instabilitate politică.
În Pravila lui Vasile Lupu (Moldova,1646), de pildă, și în Îndreptarea legii (Țara Românească, 1652), nu găsim articole care să spună explicit “nu ai voie să porți cutare haină”, dar apare obsesiv formula: “fiecare să trăiască și să se poarte după starea sa”. Or, această idee avea consecințe juridice reale – cheltuielile excesive puteau fi invocate în litigii, risipa era asociată cu nechibzuința, deci cu incapacitatea morală, în cazuri de datorii, luxul era uneori menționat ca probă de iresponsabilitate.
Nunta – un spațiu clasic al reglementării
Un domeniu unde apăreau clar reglementări somptuare este cel al nunților. În diferite perioade s-a încercat limitarea duratei nunților (3 zile, nu 7), a numărului de invitați, a darurilor, a cheltuielilor cu mesele și muzicanții, pentru că erau cazuri în care familiile se ruinau pentru “fala satului”, datoriile deveneau problemă socială, ordinea comunității era perturbată.
Fastul era prezentat ca imitare nechibzuită a boierilor, competiție vanitoasă, sursă de ruină. Este exact logica legilor somptuare clasice – nu luxul în sine era problema, ci luxul la cine nu “se cuvenea”.
Pravila, morala și Biserica
Biserica Ortodoxă a jucat un rol important în descurajarea luxului ostentativ, mai ales la femei, dar si în cazul nunţilor, la înmormântări. Predicile și canoanele condamnau podoabele excesive, cheltuielile “peste măsură”, împrumuturile făcute pentru fast. Deși nu era mereu lege scrisă, presiunea morală avea efecte foarte concrete — exact ca în societățile medievale occidentale.
Miron Costin, în scrierile sale istorice și morale, vorbește cu suspiciune despre “oameni de nimic ajunși la mare cinste”, schimbarea bruscă a obiceiurilor, pierderea “măsurii”. Deși nu atacă direct hainele sau mesele, subtextul este clar – “exteriorul” trădează o ascensiune nelegitimă. Luxul devine un simptom al unei ordini strâmbe.
Ion Neculce, în Letopisețul Țării Moldovei, este mult mai direct. El ironizează boierii “ridicați din slugi”, dregătorii ajunși prin favor, comportamentul lor ostentativ, lipsa de cumpătare, disprețul față de vechile rânduieli. Deși nu folosește termenul modern, Neculce face un portret clasic al parvenitului.
Secolul al XIX-lea – începutul sfârșitului
Odată cu modernizarea statului, cu influența occidentală, cu apariția burgheziei, restricțiile impuse de legile somptuare devin imposibil de susținut. Totuși, ele nu dispar complet – apar critici morale față de “luxul parvenit”, presa ironizează excesul, statul taxează, mai degrabă decât interzice. Este exact tranziția de la lege somptuară la discurs despre decență, bun-gust și responsabilitate socială.
În presa secolului al XIX-lea apar atacuri constante la adresa “îmbogățiților de ieri”, a ciocoilor, a celor care copiază moda occidentală fără “fond”. Luxul este descris ca imitație grotescă, semn al lipsei de educație, mască a golului interior. Aici se face trecerea clară de la reglementare, la stigmatizare discursivă.
Nicolae Filimon, în “Ciocoii vechi și noi” (unul dintre primele romane româneşti), face din lux marca definitorie a parvenitului (personajul Dinu Păturică întruchipează această tipologie) – haine, case, mese, comportament.
Titu Maiorescu, in secolul al XIX-lea, prin “teoria formelor fără fond”, atacă exact această exhibare a modernității și luxului, fără structură morală sau culturală. Ce făceau legile somptuare odinioară prin interdicție, acum face discursul cultural prin ridiculizare.
În spațiul românesc, legile somptuare nu dispar, ci se mută din coduri în mentalități, din porunci în ironie, din sancțiune juridică în rușine simbolică. De aceea, discursul despre parvenitism este atât de persistent – el continuă, sub altă formă, vechea obsesie a societății pentru “măsură”, “stare” și limitele vizibile ale ascensiunii sociale.
De ce au eșuat legile somptuare?
Deși concepute cu severitate pe hârtie, legile somptuare au fost constant încălcate şi, treptat, au devenit desuete. Moda se adapta, oamenii găseau subterfugii, iar autoritățile oboseau să sancționeze fiecare haină prea bogată sau inelul prea strălucitor.
În plus, acestea au devenit greu de aplicat într-o economie monetară din ce în ce mai complexă şi în societăţi în care dezvoltarea industrială a făcut îmbrăcămintea mai ieftină, mai accesibilă. Ascensiunea burgheziei a produs şi schimbări semnificative de mentalitate, a făcut imposibilă menținerea diferențelor stricte de statut, iar Iluminismul secolului al XVIII-lea și liberalismul au promovat ideea libertății individuale, inclusiv a libertății de consum.
O revenire posibilă la legile somptuare? Firească sau periculoasă?
În contextul actual – marcat de crize economice, inegalități sociale, austeritate și “preocupări” sau, mai degrabă, justificări “ecologice” – ideea legilor somptuare reapare sub alte forme.
Nu se mai vorbeste despre interzicerea mătăsii sau a aurului, ci despre taxe pe lux, limitarea bonusurilor, critici la adresa consumului ostentativ, apeluri la “sobrietate”, austeritate, la “strâns cureaua”, cum se spune tot mai insistent, în perioade de criză.
O revenire explicită a legilor somptuare ar fi, însă, profund problematică – ar intra în conflict cu libertățile individuale, ar fi greu de definit ce înseamnă “lux” într-o lume globalizată, ar risca să devină un instrument arbitrar, populist sau ridicol.
Totuși, spiritul lor – ideea că excesul vizibil poate submina coeziunea socială – nu este complet străin epocii noastre. Diferența majoră este că, astăzi, presiunea vine mai degrabă din etică, opinie publică și reglementări economice indirecte, nu din interdicții vestimentare, alimentare etc.
Chibzuinţă sau “frici”?
Legile somptuare spun mai puțin despre haine și mai mult despre “fricile” şi neputintele unei societăți – frica de schimbare, de mobilitate socială, de pierdere a controlului, mai ales când respectiva societate este scindată, merge în derivă, fără orizont, fără viziune, când este măcinată de conflicte mocnite, când mecanismele puterii şi dorinţa firească de bunăstare a oamenilor sunt două lucruri divergente.
Istoria arată că legile somptuare, din antichitate şi până în prezent, au fost un eşec, că nu aceasta (interdicţia, sancţionarea) este calea spre responsabilitate, cumpătare, moralitate şi o posibilă (mai degrabă iluzorie) bunăstare. Chiar dacă a pornit de la ideea de “chibzuinţă”, sensul legilor somptuare a fost constant deturnat, scopul nedeclarat fiind de consolidare a puterii, paradoxal, tocmai de partea unor parveniţi.
Societatea începutului de secol XXI ar trebui să fie una în care educaţia, munca, performanţa, competenţele, dreptatea, respectul, colaborarea, creativitatea, comunicarea să ducă lumea mai departe, să creeze valori care să fie ale oamenilor şi pentru oameni, iar legile, indiferent de natura lor, să garanteze respectarea şi susţinerea respectivelor valori.
“Dacă legile ar putea vorbi”…
Într-o lume contemporană care se declară liberă si democratică, dar este profund inegală, tentația de a reglementa luxul nu a dispărut. Doar s-a transformat. Iar întrebarea rămâne deschisă – luxul este problema în sine sau felul în care este dobândit de către unii şi cum îl folosesc pentru a marca diferențele, pentru a urca în ierarhia socială, pentru a accede la putere?
Legile somptuare reprezintă doar un exemplu din îndelungata devenire a istoriei umanităţii, care să ne indemne să medităm, măcar uneori, asupra condiţiei noastre ca oameni a căror existenţă, cu sau fără voie, este circumscrisă de legi naturale, sociale, morale, de reguli, norme şi care ne dorim, în acelaşi timp, să fim liberi, să avem acces la adevăr, la bunăstare, într-o societate care nu se construieşte întotdeauna după valorile, dorinţele, idealurile, scopurile noastre.
Dacă o lege este un impediment în raport cu intenţiile oneste ale unui om, cu siguranţă legea respectivă este inadecvată sau a fost generată de interese ascunse ale unor grupuri sau ale unor colectivităţi în căutare de privilegii. „Dacă legile ar putea vorbi – spunea celebrul scriitor şi filosof al Iluminismului francez, Voltaire – acestea s-ar plânge, în primul rând, de cei care le-au gândit”.
%20sunt%20reglement%C4%83ri%20care%20limiteaz%C4%83%20cheltuielile){kind=link}