Limba macaronică. A devenit şi limba română… macaronică?

Limba macaronică (din italienescul “maccaronico” sau “maccheronico”) este o ciudăţenie şi, în sensul propriu al termenului, ţine de o perioadă demult apusă, cunoscută în istoria culturii cu denumirea de “macaronism” – o mişcare literară manifestată în Italia, între secolele al XVI-lea – al XVII-lea, care viza parodierea şi satirizarea pedantismului moravurilor cavalereşti, într-un limbaj burlesc (comic, uneori cu accente triviale), plin de cuvinte latine sau latinizante.

În creaţiile literare derivate din această mişcare, limba macaronică era o invenţie – un amestec de cuvinte aparţinând limbii naţionale a unui scriitor (italiană, franceză etc.) şi cuvinte latineşti sau latinizante (cuvinte ale limbii materne a autorului, care primeau o terminaţie latinească). Este important de precizat că literatura macaronică nu este o improvizaţie, ci o manifestare artistică elaborată, susţinută de umanişti cu o cultură solidă, cu o desăvârşită cunoaştere a limbilor clasice şi a subtilităţilor de limbaj.

Literatura macaronică

Unul dintre primii scriitori italieni ai epocii respective, care au apelat la limba macaronică (de altfel, el este considerat inventatorul stilului macaronic) a fost poetul Teofilo Folengo (cunoscut sub pseudonimul Merlin Coccaie), creator al stilului “macaronarilor”. Termenul i-a fost inspirat de un personaj (fabricant de “macaronis”/paste) al unui alt scriitor italian, Alione Asti.

Cea mai cunoscută operă a lui Teofilo Folengo, în limba macaronică, este “Baldus” (1517), care descrie aventurile călugărului Falengo, o parodie a poemelor cavalereşti, specifice timpului, o critică a moravurilor, dogmelor şi instituţiilor vremii, scrisă cu multă vervă şi mult umor. Limba macaronică a lui Teofilo Folengo/ Merlin Coccaie nu este nici latina savantă, nici italiana vorbită la curţile nobiliare, ci un fel de “latină de bucătărie” (cum el însuşi a numit-o), amestecată cu termeni de argou.

Multe procedee specifice comicului şi burlescului vor fi preluate, din opera “Baldus”, a lui Merlin Coccaie, de scriitorul francez, Francois Rabelais, în “Gargantua şi Pantagruel”, o serie de de cinci cărţi, publicate între 1532 şi 1552.

Mulţi alţi scriitori din perioada respectivă au apelat la limba macaronică – Bassano, Tifus Odaxius, Guarinus Capella, Barthelemy Bola, Baiano etc.

În cultura franceză, cei mai cunoscuţi scriitori în limba macaronică, numită şi “latină de bucătărie”, au fost Antoine de Arena (devenit celebru şi ca autor al unui Tratat de dans), Theodore de Beze, Raymond Queneau, chiar Moliere, care va scrie, în stil macaronic, 150 de versuri din celebra sa comedie, “Bolnavul închipuit” (“Le malade imaginaire”), secvenţă care surprinde, parodic, o ceremonie de la Universitatea de medicină: “Scavantissimi doctores,/ Medicinae professores,/ Qui hac assemblati estis;/ Et vos, altri messiores,/ Sententiarum Facultatis/ Fideles executores” etc.

Limba macaronică, în sens larg

În sens larg, după epoca macaronismului, sintagma “limba macaronică” a dobândit o conotaţie peiorativă, referindu-se la un limbaj în care se amestecă în mod nejustificat cuvinte şi expresii străine, aşa-numitele “barbarisme” sau elemente de jargon, inutile, şi, evident, neasimilate de limba de bază.

Se întâmplă ca, de-a lungul timpului, din diverse motive, unele dintre aceste cuvinte străine să fie asimilate/adaptate la regulile limbii care le-a împrumutat şi să figureze în dicţionare, ca împrumuturi neologice, atunci când în limbă nu există termeni echivalenţi. Nenumărate alte cuvinte şi expresii, însă, rămân complet inutile, nefăcând altceva decât să altereze expresivitatea, corectitudinea şi identitatea limbii respective.

A devenit şi limba română… macaronică?

Dacă ne referim la limba română, fenomenul “macaronizării” este, astăzi, mai vizibil ca oricând, având în vedere avalanşa de “englezisme”, de exemplu. “Romgleza” este cuvântul prin care se denumeşte, în mod curent, “ghiveciul” inutil si deranjant de română şi engleză.

Fiecare epocă, în funcţie de realităţile ei, a apelat la neologisme. Orice limbă este un sistem dinamic, trebuie să se adapteze realităţilor, dar cu discernământ şi, în primul rând, bazându-se pe o bună cunoaştere a regulilor de către vorbitori, pentru a se putea sesiza inadvertenţele, pentru a se putea opta, in vorbire, pentru registrul stilistc adecvat şi fără a altera specificul limbii noastre.

După slavonisme, grecisme, turcisme, franţuzisme, limba română cunoaşte acum “invazia” de împrumuturi din engleză, fie că este vorba de jargonul profesional, în mare parte justificat, fie că este doar un “trend”, cu efecte ridicole adeseori.

De la o foarte serioasă conversaţie “corporatistă” de felul: “- Crezi că face sens să forcastăm în continuare pe pipeline-ul deja existent, în care customizăm produsele de end-user? – Poate dacă sharuim şi cu headquarterul şi ne dau ok-ul” etc. (adevărul.ro), până la deja celebrul artefact, cu pretenţii estetizante, de pe Internet: “I love you atât de tare / Încât I believe că mor / You are so încântătoare / Oh, my dear, cât te ador! / When I go la braţ cu tine / Mă simt very măgulit / Că se looking toţi la mine, / Oh, I am so fericit!” etc.), de la conversaţia cotidiană şi limbajul de pe reţelele sociale, până la discursul public, limba română pare a fi devenit un fel de limbă macaronică, dar a cărei dimensiune burlescă, din nefericire, este involuntară, nicidecum premeditată din perspectivă estetică.