Ludovic al XIV-lea sau „Regele Soare” a condus Franța în timpul celei mai strălucitoare perioade și rămâne un simbol al monarhiei absolute. Pe plan internațional, într-o serie de războaie între 1667 și 1697, el a extins granițele estice ale Franței în detrimentul Habsburgilor iar apoi, în Războiul de Succesiune Spaniol a angajat o coaliție europeană ostilă pentru a asigura tronul spaniol pentru nepotul său.
La doar patru ani, Ludovic a devenit rege al Franței. În 1648, nobilii și Parlamentul din Paris, conduși de ură împotriva prim-ministrului Cardinalul Jules Mazarin, s-au ridicat împotriva coroanei. Aceasta a marcat începutul unui lung război civil pe parcusul căruia tânărul rege a suferit de sărăcie, foame, frig și umilință. Această perioadă a format caracterul și modalitatea de gândire, acesta neiertând niciodată Parisul, nobilii sau oamenii de rând.
În 1653, Mazarin a ieșit victorios iar Ludovic nu a îndrăznit să dispute puterea absolută a cardinalului. Războiul ce începuse în 1635 între Franța și Spania intra în ultima fază. Rezultatul războiului avea să schimbe balanța de putere, de la Habsburgi la Bourboni.
În 1660, el avea să se căsătorească cu Maria Teresa de Austria, fiica regelui Spaniei, pentru a ratifica pacea dintre cele două țări. Prin această căsătorie, el renunța la adevărata sa iubire, nepoata lui Mazarin, Maria Mancini.
După moartea lui Mazarin în 1661, Ludovic și-a informat toți miniștrii că avea să-și asume toate responsabilitățile pentru conducerea statului, acestea revenindu-i prin drept divin. El se vedea ca reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ și considera neascultarea un păcat. Această convingere i-a dat un sentiment de infailibilitate, dar i-a acordat și o anumită moderație.
În încercarea sa a fost susținut de miniștrii Jean-Baptiste Colbert și Hugues de Lionne. Timp de 54 de ani, regele s-a devotat în întregime conducerii statului, nici un detaliu nu avea să-i scape. El controla totul de la mișcările trupelor, la construcția drumurilor și până la vestimentația de la curte.
Pentru a supune nobilii, Ludovic i-a ademenit la curte, i-a corupt cu jocuri de noroc și i-a făcut să depindă de capacitatea de a-i face pe plac. Eticheta a devenit un mijloc de guvernare. Din acel moment, nobilimea a încetat să mai fie un factor important în politica franceză.
Norocul regelui a fost că a avut alături oameni extraordinari în fiecare domeniu de activitate. El a fost protectorul scriitorilor, printre care Moliere și Jean Racine.
Aspectul Franței și modul de viață s-au schimbat. Marile orașe au suferit o metamorfoză iar monumente au apărut peste tot. Regele s-a dedicat construirii de noi reședințe; dintre acestea, doar Versailles a mai rămas.
În timp ce Ludovic privea ridicarea construcțiilor, Colbert superviza construcția și obținuse mijloacele de a efectua o revoluție economică. În acea perioadă au apărut poliția modernă, drumurile, porturile, canalele, marina comercială.
În 1667, invadează Țările Jos spaniole, pe care le considera moștenire a soției sale, începând astfel un război ce avea să dureze mare parte a domniei sale. După o campanie genială a trebuit să se retragă sub presiune engleză și olandeză, motiv pentru care s-a jurat să se răzbune pe olandezi. În acest scop s-a aliat cu vărul său Carol al II-lea al Angliei, iar în 1672 a invadat Țările de Jos. Războiul avea să se încheie în 1678, odată cu semnarea Tratatului de la Nijmegen, în urma căruia Ludovic ieșise victorios.
Aproape singur învinsese o coaliție (Spania, Olanda și Sfântul Imperiu Roman) și dictase termenii inamicilor. El anexase Flandra, Lorena și Franche-Comte. Flota sa le egala pe cea engleză și olandeză iar la Paris era numit „Cel Mare”.
În același timp, viața sa privată suferise mari schimbări. În 1680, Marchiza de Montespan a fost implicată într-un scandal în care multe persoane importante fuseseră acuzate de vrăjitorie. Temându-se pentru reputația sa, a moderat ostentația și distracțiile de la curte.
În 1682, sediul guvernului este mutat la Versailles. Anul următor, regina moare iar Ludovic se recăsătorește în secret cu doamna de Maintenon, alături de care a rămas până la moarte.
După moartea lui Colbert, situația Franței se schimbă. Tradiționalilor inamici li se alătură acum și protestanții. Regele vedea în toți protestanții posibili rebeli iar atunci când nu a reușit să-i convertească, a revocat Edictul de la Nantes care le acorda libertatea la religie și a început persecuția acestora.
Englezii, olandezii și habsburgii s-au unit pentru a rezista expansionismului francez iar rezultatul a reprezentat un război de 9 ani în urma căruia Franța a fost nevoită, prin Tratatul de la Rijawijk, să renunțe la teritoriile cucerite.
În Războiul de Succesiune spaniol ajutase la formarea unei alianțe anti-franceze, în urma căreia Franța aproape că pierduse toate avantajele dobândite secolul precedent. În urma unei revoluții în Londra, combinată cu victorii ale Franței, s-a ajuns la sfârșitul războiului. Tratatele semnate au dus la pierderea hegemoniei, dar la păstrarea teritoriului intact.
Ludovic a murit în 1715 la vârsta de 77 de ani. În testamentul său, acesta a lăsat puterea reală în mâinile Ducelui de Maine, fiul său cu Doamna de Montespan, testament ce avea să ajute la distrugerea monarhiei.
Parlamentul din Paris a anulat testamentul și a redescoperit o putere politică care a folosit la împiedicarea tuturor reformelor domniilor viitoare, făcând astfel Revoluția Franceză inevitabilă.
