Mănăstirea Arnota se află pe teritoriul comunei Costeşti, judeţul Vâlcea. Dacă vă aflaţi pe drumul ce leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu Jiu, la un moment dat, un indicator spre dreapta vă invită să poposiţi la acest aşezământ liniştit.
Mănăstirea a fost ridicată chiar în muntele Arnotei, în mijlocul pădurii. Drumul până aici a fost dificil, până în secolul XX când modernizarea şi-a spus cuvântul. O singură potecă îngustă ducea aici, iar acum drumul este unul forestier, de aproximativ 6 kilometri lungime. Maşinile de dimensiuni foarte mari nu pot ajunge aici, iar cele mici o pot face doar dacă nu plouă sau ninge.
Numele lui Matei Basarab este legat de Mănăstirea Arnota, el fiind cel care a ctitorit-o. Circulă şi o legendă referitoare la decizia voievodului de a ridica în aceşti munţi un aşezământ religios. Se spune că turcii ar fi auzit cum că Matei Basarab jefuieşte ţara şi au hotărât să îl prindă şi să îl pedepsească.
Au fost trimişi câţiva oameni ai sultanului, iar Vodă a fugit de ei până când a ajuns în muntele Arnota. Aici, şi-a schimbat hainele cu ale unui servitor înarmat şi s-a ascuns într-un lac cu răchită. Servitorul a fost ucis, pentru că a fost confundat cu Matei Basarab, iar acesta a scăpat. Totul s-a întâmplat de Sfinţii Arhangheli, acesta fiind motivul pentru care a hotărât să ridice o mănăstire chiar în locul în care a scăpat de moarte.
Nu se ştie cu exactitate dată ridicării Mănăstirii Arnota, însă cei mai mulţi specialişti în istorie sunt de părere că acest lucru a avut loc în anul 1632. Istoricii îşi bazează teoriile pe anumite documente ale vremii, pentru că biserica nu a avut pisanie (inscripția pe care scrie numele ctitorului, precum şi data în care a fost ridicată). Se pare că domnitorul ar fi construit-o pe locul unui vechi schit de lemn, care a fost distrus de timp şi de un cutremur mare.
Constantin Brâncoveanu, rudă cu Matei Basarab, s-a ocupat îndeaproape şi de această mănăstire. I-a adăugat un pridvor cu turlă, a pus meşterii săi să refacă pictura din biserică şi i-a adus două clopote noi şi uşi. Însă sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea nu au venit cu vremuri bune pentru Mănăstirea Arnota.
A fost arsă şi jefuită şi apoi a devenit adăpost pentru servitorii înarmaţi din timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Un cutremur a adus lăcaşul în stare de ruină, până când Barbu Ştirbei a reconstruit-o. Biserica a rămas intactă, iar în jurul ei s-a ridicat un ansamblu în stil neogotic, din cărămidă şi piatră. Însă acesta a reconstruit-o cu scopul de a o transforma în închisoare politică.
Mănăstirea Arnota a avut cel mai mult de suferit în secolul XX. Primul Război Mondial a adus cu el o criză în ceea ce priveşte oamenii care munceau la mănăstiri. O scriere găsită menţiona faptul că locul era lăsat în paragină, iar egumenul a trebuit să angajeze oameni din satele din jur pentru a-l ajuta la treburile gospodăreşti. Însă unul dintre ei a încercat să-l jefuiască pe egumen şi apoi a dat foc mănăstirii.
Toate clădirile din lemn au ars în întregime şi s-a aprins şi acoperişul. Sătenii l-au demolat, pentru a salva biserica, iar mobilierul şi pictura au reuşit să rămână întregi. Problemele au continuat, pentru că nimeni nu a mai vrut să ia sub stăpânire mănăstirea – era prea departe şi accesul la ea era greoi.
Refacerea aşezării se datorează preotului Dumitru Cristescu, care înfiinţează “Comitetul de restaurare a Mănăstirii Arnota” şi în numai doi ani, între 1935 şi 1937, reuşeşte să renoveze o mare parte din ea. Însă cel de-al Doilea Război Mondial împiedică renaşterea mănăstirii, care se va produce doar după 50 de ani.
Abia în anul 1999 a început refacerea ei – a fost restaurată biserica, au fost construite chilii şi a fost transformată în mănăstire de călugăriţe. Îşi recapătă forma originală, aceea de cetate şi se aduce un fragment din moaştele Sfântului ierarh Nicolae Velimirovici.
Chiar dacă a trecut prin evenimente nefericite şi tezaurul s-a împuţinat pe măsură ce timpul a trecut, Mănăstirea Arnota încă deţine câteva obiecte valoroase. Acestea sunt ţinute într-un mic muzeu în care, la loc de cinste, stă o cădelniţă de argint din 1669, cea mai veche piesă de aici.
Cele mai multe obiecte datează din secolul al XVIII-lea, printre ele numărându-se două potire şi două cărţi în chirilică. Dar cea mai importantă piesă a tezaurului de aici este pictura interioară a bisericii. Alături de zidurile ei, este singura moştenire lăsată de Matei Basarab. Înăuntru, se regăsesc şi mormântul domnitorului şi cel al tatălui său, vel-vornicul Danciu. Tocmai de aceea picturile realizate de Stroe, zugravul din Târgovişte, denotă un sens funerar.
Mănăstirea Arnota are, în prezent, 15 vieţuitoare şi este deschisă pe tot timpul anului. În timpul iernii, sunt închise porţile, însă cei care ajung aici trebuie doar să sune la o sonerie, iar maicile îşi vor deschide atât porţile, cât şi inimile. Acestea îşi petrec zilele rugându-se, lucrând în atelierele de broderie manuală, pictând, sculptând şi având grijă de grădină.
Peisajul înconjurător al mănăstirii, cu pădurile sale dense și liniștea muntoasă, oferă un cadru perfect pentru meditație și rugăciune. Vizitatorii sunt adesea surprinși de calmul și frumusețea naturală care înconjoară acest loc sacru.
Evenimentele și sărbătorile religioase găzduite de Mănăstirea Arnota adună comunitatea și pelerinii din întreaga țară, demonstrând rolul activ al mănăstirii în viața spirituală și culturală a regiunii.
