Mitul peşterii este o alegorie despre condiţia umană, despre cunoastere, despre adevărata lumină interioară, despre adevăr, fericire şi nefericire, expusă de Platon în capitolul VII, din opera „Republica” (realizată sub forma unor dialoguri pe teme filosofice). Alegoria, în acest context, este o povestire, o amplă metaforă care serveşte drept pretext pentru a transmite o idee, o abstracţiune (în cazul acesta, condiţia umană în raport cu procesul cunoaşterii), printr-o succesiune de imagini concrete. Mitul peşterii este o pledoarie pentru adevăratele valori umane, un îndemn, pentru fiecare om, de a porni în marea călătorie către sine însuşi.

Cartea lui Platon, în care este inclus mitul peşterii, se numeşte Republica, pentru că prezintă, într-o manieră originală, o concepţie despre viaţa socială în interiorul unei Cetăţi ideale. Este concepută ca o critică severă la adresa timpului său, când pervertirea puterii, falsele valori, minciuna, goana după avere au luat locul autenticei democraţii. Laitmotivul cărţii este ideea de dreptate, asociată adevărului, minciuna fiind interzisă în această lume ideală gândită de Platon. Acestor valori li se asociază, de asemenea, curajul, echilibrul şi înţelepciunea.

Platon, discipolul lui Socrate

Platon (428/427 I.Hr. – 343/347 I.Hr.) este unul dintre marii filosofi ai antichităţii greceşti, s-a născut la Atena, într-o familie de aristocraţi, rămânând însă insensibil, toată viaţa, la celebritatea şi originile sale nobile. A crezut, în tinereţe, pentru scurtă vreme, că, participând la viaţa publică a cetăţii, în calitate de politician, va dobândi libertatea pe care şi-o dorea, pe toate planurile, şi va putea lupta pentru dreptate şi adevăr. Guvernul oligarhic din vremea aceea, cunoscut sub denumirea de I hoi Triakonta (Guvernul celor 30 de tirani), succedând democraţiei ateniene, i-a dezvăluit însă tânărului Platon o societate divizată, animată de interese obscure şi de atrocităţi.

A renunţat la viaţa publică, în condiţiile acestea întâlnindu-l pe Socrate, bătrânul şi înţeleptul filosof grec, căruia i-a devenit discipol. Sursele istorice spun că Socrate nu a lăsat niciun rând scris, deşi este considerat întemeietorul filosofiei morale, Platon şi Xenofon fiind cei care i-au consemnat gândirea filosofică în scris. În anul 399 i.Hr., Socrate este condamant la moarte, fiind acuzat de faptul că filosofia sa s-a îndepărtat de religie, de veneraţia zeilor, influenţând negativ, astfel, gândirea tinerilor.

După moartea lui Socrate, Platon duce mai departe cercetarea sa filosofică legată de cunoaştere şi fondează, în anul 387 i.Hr., şi o şcoală – Academia lui Platon – unde şi-a expus ideile şi a format, timp de 40 de ani, o generaţie întreagă de filosofi, Aristotel fiind unul dintre aceştia. De altfel, această Academie a rezistat în timp mult după moartea lui Platon, aproximativ nouă secole, până în timpul împăratului bizantin Justinian.

Mitul peşterii şi sensul alegoriei lui Platon

În mitul peşterii, sensul alegoriei lui Platon, formulat la modul cel mai general, este că oamenii, indiferent de timp, epocă, obiceiuri, trăiesc toţi într-o iluzie, această iluzie fiind reprezentată, în mit, de imaginea peşterii. Noi, oamenii, spune Platon, suntem prizonieri în judecăţile şi prejudecăţile noastre, în credinţele mai mult sau mai puţin artificiale, în regulile tradiţiilor, în ignoranţă. Toate acestea ne împiedică, apreciază filosoful, să vedem ADEVĂRUL, să trăim în adevăr, pentru că ceea ce credem că ştim este fals, prin urmare, relatia noastră cu realitatea este falsă.

Pentru a-i face pe oameni să devină conştienţi de o astfel de stare existenţială, Platon dezvăluie, la modul figurat, prin alegoria peşterii, mediocritatea condiţiei umane şi cum poate fi depăşită o astfel de situaţie, în trei etape.

Ce povesteşte mitul/alegoria peşterii?

Să ne imaginăm, spune Platon, în capitolul VII, dedicat mitului peşterii, din Republica, faptul că mai mulţi oameni sunt captivi într-un adăpost subteran, o peşteră, cu faţa întoarsă către peretele opus locului unde se află, în imposibilitatea de a vedea altceva decât peretele respectiv. Acesta este luminat, pe la mijloc, de reflexele unui foc care arde în afara peşterii, în zona aceea putându-se observa şi un drum mărginit de un zid de mică înălţime, asemănător paravanului scamatorilor.

De-a lungul acestui perete, trec oameni care poartă pe umeri tot felul de obiecte – statuete reprezentând oameni, animale, alte făpturi din piatră şi lemn. Unii oameni sunt tăcuţi, alţii scot nişte sunete ciudate, iar de văzut, toată viaţa lor, nu au văzut decât umbrele de pe zidul din faţa lor, pentru că, încă din copilărie, au grumazurile şi picioarele legate, nu pot să privească decât înainte. Realitatea, pentru ei, remarcă Platon, accentuând metafora din mitul peşterii, este suma acestor umbre şi ecoul vorbelor, nimic altceva. ADEVĂRUL lor este echivalent cu umbrele lucrurilor.

Mitul peşterii continua cu o supoziţie: ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre aceşti oameni ar fi eliberat, ar ieşi în lumina adevărată? La început, explică Platon, ar resimţi dureri de tot felul, strălucirea focului, a soarelui, l-ar împiedica să vadă cu adevărat obiectele şi nu umbra lor şi ar încerca să îşi odihnească ochii tot în umbra care nu îl rănea. Treptat însă, ar începe să se obişnuiască şi să susţină în privire strălucirea soarelui. Ar realiza abia atunci că ceea ce trăise înainte era doar un vis chinuitor. Ar avea compasiune fată de semenii săi, care nu ştiu acest lucru. S-ar duce la ei, continuă Platon, şi le-ar descrie, cu dragoste, lumea luminoasă. Mulţi l-ar crede nebun şi, poate, chiar l-ar ameninţa cu moartea dacă ar insista. Dar dacă el ar fi obligat să se întoarcă la existenţa de dinainte, din peşteră? Nu ar fi trist şi întunecat de suferinţă? Sau nu i s-ar spune că, dacă s-a întors, atunci nici nu merită să încerci să te eliberezi?

Cum poate fi interpretat mitul peşterii?

Mesajul filosofic din mitul peşterii îşi are rădăcinile în realităţile epocii în care a trăit Platon, dar, peste milenii, încă rămâne valabil. Printr-o alegorie, filosoful grec face aluzie la mediocritatea şi limitarea fiinţei umane, sugerând că există şi posibilitatea eliberării dintr-o astfel de captivitate, parcurgând trei etape:

Etapa întâi

Existenţa în interiorul peşterii reprezintă starea iniţială a omului, aceea de ignoranţă, de neputinţă. Faptul că omul se află captiv incă din copilărie face referire şi la lipsa de experienţă de la începutul vieţii. Umbrele care se văd pe pereţi, ca nişte marionete, pot fi oamenii politici, conducătorii cetăţii sau falşii filosofi, care fac totul pentru a-i ţine pe ceilalţi în ignoranţă, pentru a-i manipula.

Umbrele sunt echivalentul învăţăturilor deformate, primite de-a gata, fără discernământ, dar pe care cei captivi le cred ca fiind reale, deşi sunt doar iluzie, pentru că numai pe acestea le-au văzut toată viaţa lor.

Etapa a doua

În mitul peşterii, Platon sugerează că această a doua etapă ar corespunde întâlnirii oamenilor captivi cu filosoful, cu cel care poate să îi ajute, să le răstoarne vechile învăţături, perimate, false, el, inteleptul, poate să provoace incertitudine, curiozitate, căutare, să le stârnească dorinţa de a ieşi din peşteră (din ignoranţă).

Dificultatea acestei etape ar consta în faptul că oamenilor le este frică să se elibereze, pentru că lumea exterioară (cunoaşterea) le este străină şi vor avea tendinţa să se întoarcă la ceea ce le este familiar – peştera. În acest moment trebuie să intervină puterea învăţătorului/filosofului de a-i împiedica să se întoarcă, să le dea curaj să înţeleagă faptul că umbrele sunt doar iluzii.

Etapa a treia

Odată ieşiţi din peşteră, oamenii vor fi orbiţi, imagine care simbolizează primul contact cu adevărul. Vor deveni însă din ce în ce mai curajoşi, mai luminoşi, mai altruişti, se vor întoarce în peşteră doar pentru a-i convinge şi pe ceilalţi să-i urmeze. Această îndrăzneală presupune un mare risc. Platon este însă convins că întoarcerea din lumină în întuneric nu poate fi decât pentru scurtă vreme, pentru binele celorlalţi, deoarece cunoaşterea este sursa fericirii umane şi niciun om nu ar renunţa la fericirea sa, odată ce a găsit-o.

Cum poate fi cunoscută lumea, în viziunea lui Platon?

Alegoria lui Platon, din mitul peşterii, subliniază şi două moduri posibile de cunoaştere a lumii: unul sensibil (prin simţuri) şi altul intelectual (care vizează lumea ideilor). De exemplu, dacă cineva ne-ar cere să definim cuvântul cerc, probabil că unii ar desena un cerc, adică ar oferi o imagine (perceptibilă vizual), alţii ar da definiţia cercului, definiţia ideii de cerc (o abstracţiune), care corespunde cunoaşterii intelectuale. Pentru Platon, educaţia, altfel spus, cunoaşterea adevărată a realităţii, chiar acest lucru ar însemna: trecerea de la cunoaşterea sensibilă, care este întotdeauna subiectivă, la cea intelectuală.

Mitul peşterii şi ontologia lui Platon

Platon, în ontologia sa (parte a filosofiei care studiază fiinţa şi aspectele generale ale existenţei), ilustrează, prin mitul peşterii, o teorie a ideilor, potrivit căreia conceptele, noţiunile/ideile abstracte primează în raport cu formele materiale, sunt imuabile şi universale şi formează arhetipuri (modele) ale lucrurilor concrete, pe care le percepem prin simţuri.

Într-o lume schimbătoare, în care toate formele sunt imperfecte, esenţa este reprezentată de idee. Există, de exemplu, dincolo de condiţionări temporale şi spaţiale, ideea de om, de dreptate, de copac, de pasăre, de animal, de cer, de orice, şi, după această idee se modelează concretul.

Teoria lui Platon este, prin urmare, o teorie dualistă, pentru că separă lumea în două părţi distincte (abstractul şi concretul) şi idealistă, deoarece susţine primatul ideii (Cerul ideilor), care există independent de voinţa noastră, formând singura realitate veritabilă. Într-o astfel de gândire, fiinţa umană este un suflet nemuritor, aparţinând lumii ideilor, un suflet înlănţuit într-un corp prizonier şi el în aparenţe.

Versiuni moderne ale mitului peşterii, alegoria lui Platon

Nu numai că mitul peşterii, alegoria lui Platon, a creat un fundament al gândirii filosofice, dar a rezistat timpului, dovadă fiind şi versiunile moderne ale acestui mit, valorificat în literatură şi cinematografie. De amintit ar fi, în acest sens, de exemplu, romanul Peştera, al lui Jose Saramago, scriitor portughez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, roman tradus şi în limba română, romanul Peştera ideilor, aparţinând scriitorului Jose Carlos Somoza, născut în Cuba, dar alegând sa emigreze în Spania, din motive politice.

În cinematografie, de referinţă, în acest sens, sunt filmul Underground, în regia lui Emir Kusturica, Inception, de Christopher Nolan, trilogia Matrix, a fraţilor Wachowsky, un science fiction, în care se face trimitere la legende, mituri, filosofie, cultura antică.

Aşadar, mitul peşterii, alegoria lui Platon, este o pledoarie pentru ieşirea din ignoranţă, pentru recunoaşterea şi afirmarea inteligenţei umane, singura care duce la cunoaşterea autentică. Mai mult, susţine filosoful grec, “a cunoaşte nu este altceva decât a-ţi reaminti”, adică a redescoperi, printr-o călătorie spre suflet, ceva ce face parte din structura fiinţei noastre, pentru că ceea ce numim realitate nu este o exterioritate inaccesibilă, îndepărtată, este în noi înşine. Pentru a o descoperi si intelege este nevoie de curaj, inteligenţă (definită de Platon ca “esenţă a binelui”), demnitate şi spirit liber, un Adevăr atotcuprinzător, de care are atâta nevoie şi lumea de astăzi, la nivelul ei macrostructural, dar şi la cel individual.