Monolog interior sau vizualizare? Cum gândim? Oamenii au opinii diferite, se comportă diferit, iau decizii diferite, uneori chiar surprinzătoare, şi, mai ales, au un mod diferit şi foarte personal de a formula, de a-şi reprezenta, în minte, gândurile care precedă acţiunea.
Unii apelează la un fel de monolog interior, o voce interioară care formulează şi “comentează” gândurile, în timp ce alţii nu folosesc forme verbale pentru gândurile care se succed în minte, ci imagini. Pentru mulţi, pare de neconceput că există persoane care gândesc formulând propoziţii care reflectă sau anticipează acţiunile lor, pentru ceilalţi, de neconceput este modul de a gândi în imagini.
Nimeni, nici măcar psihologii, nu ar putea spune că unul sau altul dintre aceste moduri de a gândi este mai bun sau mai rău, intrigant este însă faptul că fiecare are impresia că, la toţi ceilalţi, funcţionează aceleaşi mecanisme.
Un sondaj publicat pe Internet, care nu are pretenţia unei rigori ştiinţifice, dar din care ne putem face o impresie despre acest subiect, arată că 58% dintre cei intervievaţi gândesc în propoziţii/cuvinte, 14% gândesc în imagini şi 19% reuşesc să utilizeze ambele moduri. Restul de 9% reprezintă categoria celor care nu îşi pot da seama de felul în care funcţionează acest mecanism în cazul lor.
Monolog interior sau vizualizare? Cum funcţionează aceste mecanisme de gândire?
Împărţirea în aceste două forme de gândire – monolog interior sau vizualizare – nu este întotdeauna foarte categorică. Se poate întâmpla ca, în cazul aceleiaşi persoane, care are posibilitatea de a se folosi de ambele moduri de gândire, mintea să apeleze la “vocea interioară”, la cuvinte, când este vorba de sarcini mai complexe şi la vizualizare în cazurile mai simple.
Monologul interior – o dispută continuă cu sine
La monologul interior, la schimbul de gânduri prin cuvinte cu sine însuşi, se pare că apelează cei mai mulţi oameni, pentru a face ordine în minte şi pentru a-şi pregăti acţiunile. Specialiştii spun că, zilnic, prin mintea unui om trec între 60 000 şi 100 000 de gânduri.
Creierul uman percepe, înmagazinează, procesează, restructurează situaţii, obiecte, emoţii, îndoieli, amintiri, prejudecăţi etc. şi de capacitatea de a le gestiona depinde, până la urmă, calitatea vieţii fiecăruia. Felul în care cineva îşi vorbeşte, în minte, este fundamental pentru starea de spirit, pentru înţelegerea lumii din jur, a propriei interiorităţi, poate stimula motivaţia sau, dimpotrivă, poate demotiva.
Dacă ne-am gândi, de exemplu, doar 10 secunde, la ceva ce ne enervează din cale afară, vom constata că vom deveni nervoşi fără o cauză exterioară imediată. Sau invers, dacă, pentru acelaşi scurt interval, ne-am gândi la ceva ce ne face plăcere, la ceva ce iubim (copii, părinţi etc.), vom constata că expresia feţei se schimbă, zâmbim, în ochi apare o strălucire aparte.
Singurul motiv pentru schimbarea de dispoziţie este doar mintea noastră, monologul interior, în condiţiile în care nu putem vorbi cu noi înşine despre două lucruri deodată şi, la fel de important, putem alege la ce să ne gândim. Această realitate este utilă deoarece arată că este falsă convingerea multora că nu putem evita/schimba gândurile negative. Este de ajuns să ne antrenăm în a schimba un gând neconvenabil, cu unul pozitiv sau neutru, pentru ca, în timp, să facem din acest exerciţiu un obicei.
Să presuunem, de pildă, că, la locul de muncă, un coleg a spus ceva deranjant şi, după aceea, monolgul interior răsuceşte pe toate părţile respectiva situaţie: “De ce a spus aşa ceva?”, “Eu nu l-am jignit niciodată!”, “Ar fi trebuit să-i răspund aşa şi aşa” etc. Acela este momentul în care monologul din minte trebuie înlocuit cu alte gânduri. Chiar dacă un astfel de procedeu nu schimbă situaţia în sine, oferă totuşi o altă stare de spirit, mai mult echilibru şi mai multă încredere în sine.
Gândirea în imagini/vizualizarea sau “cinematograful interior”
Dacă monologul interior este considerat un mod de gândire liniar, gândirea în imagini pare a fi una arborescentă, mult mai rapidă decât cea în cuvinte, deoarece este un mod subliminal de a gândi. Ideile se reunesc prin asociere, ca într-un fel de “cinematograf” interior, care generează un proces imaginativ debordant, simţit aproape ca fiind real.
Experimentele au arătat că, în acest tip de gândire, imaginile se derulează în minte cu o viteză de 32 de cadre pe secundă, în timp ce gândirea în cuvinte este nu numai liniară, ci şi secvenţială şi are aceeaşi viteză ca atunci când rostim cuvintele cu voce tare, adică aproximativ 150 de cuvinte pe minut.
Gândirea în imagini este şi mai precisă, pentru că o singură imagine poate reprezenta un concept care ar presupune sute de cuvinte sau chiar mai mult. Unele persoane pot să vizualizeze şi în trei dimensiuni (3D) obiecte pe care le văd doar în fotografii. Dacă, de pildă, o persoană care gândeşte preponderent în cuvinte ar avea în atenţie cuvântul “copac”, îl poate vedea scris, cu ochii minţii, sau poate auzi, în minte, cuvântul “copac”. Cel care gândeşte în imagini vede un copac, îşi reprezintă culoarea, crengile, frunzele, păsările etc.
Gândirea în imagini se datorează activării mai mari a emisferei celebrale drepte şi este mai frecventă la stângaci (decât la dreptaci), despre care se spune că, în general, sunt mai creativi, mai spontani, au abilităţi pentru rezolvarea problemelor complexe etc.
Despre Albert Einstein se ştie că avea o excepţională capacitate de vizualizare, că memoria sa, în copilărie, funcţiona mai puţin bine în privinţa cuvintelor sau când trebuia să înveţe tabla înmulţirii sau calculele aritmetice. În schimb, la vârsta maturităţii, când lucra la teoria relativităţii, capacitatea sa de a gândi în imagini l-a ajutat enorm, el însuşi povestind cum se imagina călătorind la capătul unei raze de lumină şi la ceea ce s-ar fi putut întâmpla în astfel de împrejurări, înţelegând multe lucruri mai întâi cu imaginaţia (apanajul emisferei celebrale drepte), apoi prin cuvinte, calcule, ecuaţii (apanajul emisferei cerebrale stângi).
Leonardo da Vinci era stângaci, putea să scrie, cu uşurinţă, de la dreapta la stânga şi invers, greşea frecvent transcriind diverse texte, dar gândirea în imagini l-a ajutat să inventeze vehicule, dispozitive, cu câteva secole înainte ca acestea să devină realitate. Acelaşi fel de a gândi avea şi Henry Ford, capacitatea sa imaginativă ajutându-l să devină fondatorul industriei americane de automobile şi să organizeze producţia industrială aşa cum nimeni nu o mai făcuse până la el.
Mulţi psihologi consideră că vizualizarea este o un dat natural, un talent, o facultate care sporeşte potenţialul mental. În acelaşi timp, oamenii de ştiinţă prezintă ca fiind o certitudine faptul că inconştientul nostru nu face nicio diferenţă între o experienţă trăită şi una imaginată şi, prin urmare, o imagine mentală repetată se imprimă în subconştient şi va fi acceptată ca fiind “adevărată”. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul celor care gândesc în imagini şi mai puţin în cazul celor care gândirea ia forma monologului interior.
Relevant pentru modurile de gândire este şi faptul că, la vârsta copilăriei, toată lumea gândeşte în imagini şi doar mai târziu, pe măsură ce se dezvoltă limbajul, pentru unele persoane gândirea prin monolog interior (prin cuvinte) devine dominantă, pentru ceilalţi, vizualizarea rămânând modul de a gândi, aşa cum există şi posibilitatea de a gândi în ambele feluri.
Monolog interior sau vizualizare – dezbateri, controverse
Teza potrivit căreia limbajul determină gândirea, în sensul că propriile reprezentări mentale depind de categoriile lingvistice, adică modul în care percepem lumea depinde de limba pe care o vorbim, i-a preocupat de mult timp pe filosofi, dar şi pe oamenii de ştiinţă, care apelează la experimente, analize, studii. Este vorba de celebra ipoteză Sapir-Whorf, dezvoltată de antropologul american Edward Sapir şi discipolul său, Benjamin Lee Whorf.
Cei doi antropologi dădeau, printre altele, un exemplu simplu – în limba inuiţilor (eschimoşilor), de pildă, cuvântul “zăpadă” se poate traduce în trei feluri, în timp ce, în limba engleză, există un singur cuvânt pentru a exprima această realitate (“snow”), ceea ce un inuit nu ar înţelege niciodată.
George Steiner, scriitor şi eseist american, de origine franceză, autor a nenumărate cărţi despre teoria limbajului, consideră că limbajul “exterior”, ca şi cel interior, cu noi înşine, constituie nu numai esenţa fiinţei umane, dar şi aspectul care-l diferenţiază net pe om de animalitate. Parafrazând un adagiu celebru, al filosofului francez Rene Descartes – “Cogito, ergo sum” – Steiner spunea: “Vorbim, deci gândim, gândim, deci vorbim”.
Nenumărate alte curente de gândire, dar şi experimente mai apropiate de zilele noastre arată că există gândire şi fără limbaj şi că limbajul nu este, adeseori, decât “traducerea” imperfectă a reprezentărilor mentale care îl preced, ca atunci când avem senzaţia că nu reuşim să găsim cuvintele potrivite pentru a exprima în totalitate şi cu adevărat ceea ce gândim. Sau ca atunci când, de exemplu, ne gândim la un actor foarte cunoscut, avem reprezentarea imaginii lui în minte, ştim în ce filme a jucat, dar nu ne amintim numele lui.
Un exemplu extrem, referitor la modurile de gândire, este legat de cei care suferă de afazie (pierdere totală sau parţială a capacităţii de a comunica prin limbaj) şi care nu îşi pierd abilitatea de a-şi reprezenta mental realitatea, prin monolog interior sau prin imagini, în funcţie de specificul gândirii/personalităţii lor. Un medic relata că, în urma unui accident cerebral, mai multe săptămâni nu a putut vorbi, dar, în tot acest timp, monologul interior nu a încetat – “De ce s-a întâmplat acest accident?”, “Ce terapie ar fi mai potrivită?”, “Oare îmi voi reveni?” etc.
La foarte multe alte persoane, amintirile sunt conservate sub forma unor imagini, sunete, mirosuri, emoţii, nu cuvinte. În sensul existenţei unei gândiri în imagini vine şi lingvistica cognitivă şi teoria lui Noam Chomsky, din anii 1980, care spune că diversele limbi care se vorbesc în lume se bazează pe nişte structuri interne, pe nişte scheme cognitive, care precedă cuvintele, gramatica le dă sens, iar mentalul face reprezentări simbolice , abstracte, logice, comparabile cu un program informatic.
De exemplu, într-un enunţ de felul: “Maine plec la Roma!”, folosirea prezentului “plec”, în loc de viitorul “voi pleca” spune că, în minte, cel care face o astfel de afirmaţie deja s-a proiectat (imaginar) în această realitate.
Nici gândirea cea mai abstractă nu este tributară neapărat reprezentării prin cuvânt (prin monolog interior), dovadă fiind matematicienii care gândesc probleme de geometrie prin vizualizare.
Dincolo de opinii, teorii şi controverse, ceea ce se ştie sigur este că există persoane care gândesc preponderent prin cuvânt, prin monolog interior, altele, mai puţine, prin imagini, altele şi prin cuvânt şi prin imagini.
Despre niciunul dintre aceste moduri de gândire nu se poate spune că este bun sau rău, ci doar că este expresia structurii noastre mentale, a felului în care funcţionează emisferele celebrale (95% dintre dreptaci şi 70% dintre stângaci folosesc sistematic jumătatea stângă a creierului pentru procesele de vorbire, iar de-a lungul vieţii cele două emisfere cerebrale se specializează în preluarea diverselor sarcini), a modului în care percepem şi înţelegem lumea.
Că este vorba de monologul interior sau de “cinematograful” interior, oricare dintre aceste moduri de gândire, cu accente diferite, reprezintă universul nostru lăuntric, un potenţial pe care adesea îl ignorăm, deşi îl putem valorifica pentru a fi mai creativi, mai dinamici, mai echilibraţi, mai hotărâţi în deciziile noastre, pentru a ne spori abilităţile, memoria, performanţele.
Voi ştiţi care este modul vostru dominant de gândire? În cuvinte (monolog interior) sau în imagini?
