O scurta istorie a astrologiei

Astrologia (in sens strict etimologic, “stiinta astrilor”, confundandu-se, multa vreme, cu astronomia), reprezinta o modalitate de descifrare si de prezicere a destinelor individuale si colective, pe baza analizei miscarii planetelor in sistemul solar, a constelatiilor sau a altor fenomene ceresti.

O scurta istorie a astrologiei ar presupune concentrarea, in cateva repere, a unei cunoasteri ezoterice al carei inceput se leaga de cultura si de civilizatia sumero-babiloniana ( mileniile V-IV i.Hr, in Mesopotamia), care s-a dezvoltat si a renascut in nenumarate momente ale evolutiei umanitatii si care, astazi, revine in actualitate, cu resurse nebanuite, pe masura ce omul este tot mai dornic sa se defineasca nu in limitele conditiei sale materiale, concrete, ci prin ceea ce are profund si inefabil fiinta sa spirituala.

Este unanim acceptat faptul ca astrologia s-a nascut din constatarea ca exista o legatura de netagaduit, de tip cauza-efect, intre fenomenele terestre (mareele, succesiunea anotimpurilor, a zilelor si a noptilor etc.) si pozitia astrilor. Cand explicatiile unor astfel de conexiuni intre terestru si celest au apelat la argumente de ordin rational, “stiinta astrilor” s-a disociat, o ramura mergand spre astronomie, iar cealalta, metafizica, spre astrologie.

Primul moment, cel mai indepartat in timp, al unei scurte istorii a astrologiei, tine de cunostintele preotilor eruditi si initiati ai Mesopotamiei, ale caror observatii au fost conservate pe tablite de lut. De altfel, au fost descoperite mii de astfel de tablite, cu scriere cuneiforma (cea mai veche), in cultura sumero-babiloniana, unele cu literatura religioasa, altele cu scrieri filosofico-morale sau epopei (Epopeea lui Ghilgames – mileniul III i.Hr.). Invataturile astrologice ale preotilor din Babilon, potrivit carora miscarea astrilor reprezenta manifestarea vointei divine, erau dezvaluite numai suveranilor. Despre acesti magi se spune ca, prin observatie directa si prin contemplatie, au reusit sa stabileasca drumul stelelor si manifestarile, in planul fizic, ale acestor miscari.

Ei par a fi autorii Zodiacului Chaldeean care sta la baza Zodiacului European, asa cum il stim astazi. Mai mult, astrologii atrag atentia asupra unui manuscris etiopian, din aceeasi perioada, “Cartea lui Enoh”, in care este consemnata o legenda potrivit careia astrologia a fost adusa la cunostinta oamenilor de catre o ceata de 200 de ingeri care au venit din cer cu care de foc, poposind in Baalbek (“Poarta Zeului”). Tot ei i-au invatat pe oameni agricultura, medicina, prelucrarea metalelor, artele etc., determinand un progres rapid al acestei lumi vechi. Antichitatii orientale ii apartine si cel mai vechi zodiac, in care se face referire la 12 semne astrale (secolul V i.Hr., in Babilon).

Sisteme astrologice similare au aparut, in aceeasi perioada indepartata, si in China, in America precolumbiana, in India si in alte culturi. Nu se poate ignora, intr-o scurta istorie a astrologiei, Zodiacul chinezesc a carui aparitie este legata de numele imparatului chinez Huang Di (mileniul III i.Hr.). Interpretarile astrologice se fac aici in functie de cicluri complexe de 60 de ani si cicluri simple de 12 ani, acestea din urma fiind patronate de cate un animal dintre cele care, potrivit legendei, au raspuns chemarii lui Buddha, in momentul in care zeul a plecat din aceasta lume in eternitate: Sobolanul, Bivolul, Tigrul, Pisica, Dragonul, Sarpele, Calul, Capra, Maimuta, Cocosul, Cainele, Porcul.

In India antica trebuie cautata originea zodiacului preluat si de cultura egipteana si cunoscut ca Zodiacul Thebaic (dupa numele orasului Theba). Acesta acorda o importanta deosebita destinului individual, raportat la metempsihoza (reincarnarea succesiva, timp de mai multe vieti), previziunile fiind facute in functie de pozitia Soarelui in ziua reincarnarii (in 24 de ore, Soarele parcurgand aproape un grad), prin urmare, fiecarei zile dintr-un semn zodiacal ii corespunde o anumita pozitie a Soarelui, care determina un anumit tip de personalitate.

Urmand momentele cheie ale unei scurte istorii a astrologiei, se poate constata ca, dupa marile cuceriri ale lui Alexandru cel Mare (secolul IV i.Hr.), rege al Macedoniei, care a supus, pe rand, Persia, Fenicia, Egiptul, Babilonul etc., astrologia devine tot mai populara, in Grecia si in Roma antica. Hippocrate, de exemplu, o valorifica in medicina, gandirea filosofica a lui Platon se raporteaza la astri ca la “spirite divine si eterne”, iar Ptolemeu (secolul II d.Hr.) realizeaza prima sinteza a informatiilor astrologice de pana la el, ocolind, in mare masura, dimensiunea religioasa, si punand, in acest fel, bazele cunoasterii ezoterice moderne.

Academia de la Gundishapur (secolul VI d.Hr.), din Persia, marcheaza o alta etapa dintr- o scurta istorie a astrologiei, pentru ca aici, dupa ce Imparatul Justinian a decis inchiderea scolilor filosofice ale Atenei, multi invatati s-au refugiat la Gundishapur, influentand intr-o maniera categorica dezvoltarea civilizatiei arabo-musulmane. Unul dintre acestia, Alkindi, pe langa traducerea in limba araba a lucrarilor lui Aristotel, scrie si un Tratat de astronomie (in epoca, nefacandu-se distinctie intre astronomie si astrologie), in care formuleaza teoria conjunctiei planetelor (adica situatia momentana a doi astri care se gasesc in aceeasi directie pe bolta cereasca, fiind coliniari cu Pamantul) si influenta acesteia asupra fenomenelor terestre si asupra impulsurilor energetice care genereaza mari evenimente istorice.

Evul Mediu, religios si dogmatic, a marginalizat preocuparile in domeniul astrologiei, totusi, Regele Charles V infiinteaza, la Paris, un colegiu al astrologilor, iar Catherina de Medici este marcata de intalnirea cu celebrul Nostradamus si cu Ruggieri (care devine, de altfel, si astrologul personal al acesteia).

In perioada Renasterii, descoperirea heliocentrismului determina o separare din ce in ce mai evidenta intre astronomie si astrologia pe care Kepler o numeste “fiica nebuna” a celei dintai, el vizand, de fapt, excesele interpretarilor populare, superficiale si superstitioase. Personalitati remarcabile ale epocii , Galileo Galilei, Thomas D’Aquino, Roger Bacon, nu au ezitat, insa, sa afirme importanta evenimentelor celeste in raport cu destinele oamenilor (Bacon a fost chiar pedepsit cu inchisoarea pentru ca a sustinut ca nasterea lui Iisus Hristos s-a aflat sub semnul conjunctiei Jupiter – Saturn).

In aceasta scurta istorie a astrologiei trebuie relevat faptul ca, daca secolul al XX-lea a dus, oarecum, in derizoriu, preocuparile astrologice, prin popularizarea lor in mass-media, secolul al XXI-lea vine cu o reconsiderare a acestei forme de cunoastere, prin redescoperirea surselor originare si prin conexiuni viabile cu psihologia, filosofia, teologia etc.