Perfectul simplu este, cu siguranţă, o caracteristică fundamentală a graiului oltenesc şi o amprentă a unui temperament iute, vulcanic, aşa cum este cel al oltenilor, oameni deschişi, veseli, cu simţul umorului, povestind cu pasiune, adesea cu autoironie, despre rosturile lor, la antipod cu ardelenii, de exemplu, mai “molcomi’, mai aşezaţi, mai “zgârciţi” cu vorbele.
Este de ajuns să ne gândim la câţiva olteni celebri, precum excepţionalul poet Marin Sorescu sau minunatul actor Amza Pellea, interpretându-l, în multe dintre scheciurile sale, pe “Nea Mă rin” din Băilestiul natal. Despre personajul pe care el însuşi l-a creat, Amza Pellea spunea, cu umor, că vorbeşte repede pentru că: “Oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal. De aceea vorbesc ei iute, fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele”.
“Despre olteni, cu dragoste”…
Despre “rânduielile” unei lumi, în pitorescul grai oltenesc, este vorba şi într-un spectacol pus în scenă vara trecută, la Teatrul Nottara, din Bucureşti – “Despre olteni, cu dragoste” – scenariul şi regia Constantin Fugaşin – un elogiu adus lui Marin Sorescu, spectacol realizat după ciclul sorescian, în şase volume, “La Lilieci”. Marin Sorescu însuşi spunea, la vremea publicării volumului inspirat din satul în care s-a născut, Bulzeşti, că a scris această carte pentru că nu voia “să se piardă două secole de sat românesc – tradiţie, limbaj, mituri”.
“Apoi doream – declara Marin Sorescu, în 1978 – să injectez lirismul, cu vigoarea faptelor concrete. Poezia se face şi din amănunte nesemnificative sau nepoetice, iar aceste amănunte pot înviora versul. Poţi susţine că poezia n-ar avea nevoie de o nouă vigoare acum, când pare copleşită de tot felul de griji «planetare» şi de angoase la nivelul cosmic? Să ne întoarcem din stele şi din smog, pe pământ, şi de pe tot globul, în satul nostru unde, oricum, suntem mai acasă şi putem vorbi familiar cu lucrurile esenţiale. În fond, am păstrat aici toate vechile mele obsesii, numai că am spus acum lucrurile dintr-o răsuflare”.
Marin Sorescu, “La Lilieci” – perfectul simplu şi pitorescul graiului oltenesc
Marin Sorescu face din “La Lilieci” (numele cimitirului din Bulzeştii Olteniei) un fel de “centrum mundi”, din care, printre tufele de flori, renasc, în amintire şi în pitorescul grai oltenesc, biografii ale celor duşi, surprinse uneori în registru comic, alteori ironic sau dramatic. Iată câteva exemple, din care se vede că poetul nu mai mizează pe metaforă, pe simbol, ci pe expresia neaoşă, mereu proaspătă, pe dialog, din care nu lipseşte perfectul simplu, cu toate reverberaţiile lui:
“Spânu seceră şi leagă la grâu./ Şi pe grâu, ştii, trebuie să te laşi cu genunchiul,/ Când faci snopul./ Şi el avea pantalonii rupţi în genunchi./ Şi i-a întors cu turul înainte[…] Măria Bălii dă cu ochii de el/ Şi i se pare ceva greşit la el. Îi ia sama bine/ Şi începe să se-nchine./ – Mă, tu te uitaşi, mă, azi-dimineaţă/ Cum luaşi pantalonii?/ – Păi, cum îi luai, fă, cum îi luai? Se făcea Spânu că nu ştie./ – Păi, nu vezi, mă, că te-nchiotoraşi la spate?/ – Nu ştiu, că mă sculai de noapte./ – Nărodule, du-te colo-n vale şi-ntoarce pantalonii,/ Că se schimbă vremea,/ Se mai pune vreun potop, ne-apucă-aci/ Şi tu nici nu poţi fugi aşa cu turu-nainte”. (Marin Sorescu, “La Lilieci”, “Secerele de os”).
Sau: “Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte[…] –Şi zi, aşa, îl văzuşi?/ – Îl văzui. – Păi, cum? – Păi, aşa./ Fiecare îl punea să povestească de la-nceput, cum a devenit/ Minunea[…] – Şi cum fu, mă, cum fu îmbrăcat?/ „Hă, ce-l doare pe ăsta, ce ţoale are!”/ Era în razele ale bune ori alea de purtare?” (“Minunea”).
De ce folosesc oltenii perfectul simplu? Valenţe lingvistice şi semantice
Graiul sau subdialectul este o variantă teritorială a unei limbi, vorbită pe un spaţiu mai restrâns decât dialectul. Cei mai mulţi lingvişti consideră că graiurile limbii române sunt: graiul muntenesc, oltenesc, bănăţean, crişean, maramureşean, moldovenesc. Alţii includ graiul oltenesc in cel muntenesc, existând puţine diferenţe între cele două variante regionale. Dar, în general, se acceptă că există un limbaj regional specific pentru zona reprezentată de judeţele Dolj, Gorj, Olt, Vâlcea (până la râul Olt) şi o parte din judeţul Mehedinţi.
La nivelul lexicului, specifice acestei zone sunt, de exemplu, cuvinte precum: acia (aici), acoloşa (acolo), a ardica (a ridica), barim (măcar), chichiricios (supărăcios), daică/ dodă (femeie în vârstă), ghijură (ştiulete de porumb), a (se) hărăni (a se hrăni), nărod (prost), paporniţă (sacoşă din papură), zaibăr (vin negru), tutoacă (leagăn), ţăst (cuptor de făcut pâine), ciofic (ciocan de ţuică) etc.
Când este vorba de perfectul simplu, trebuie precizat că această formă verbală nu este una populară, nu este o abatere de la normele limbii literare. Specificitatea pentru zona Olteniei constă în frecvenţa utilizării acestui timp verbal: (eu) spusei, crezui, (tu) venişi, mâncaşi, stătuşi, aduseşi, (voi) făcurăţi, (ei) plecară, statură etc. Potrivit definiţiei gramaticale, perfectul simplu exprimă o acţiune trecută şi încheiată cu puţin timp înaintea momentului vorbirii: “Deşi nu aş fi vrut, mă gândii să mă ridic şi să plec”, “Ei văzură că lucrurile stau altfel decât se aşteptaseră” etc.
Oltenia – Dacia Malvensis
Faptul că oltenii folosesc perfectul simplu, în limbajul de zi cu zi, mai mult decât în orice altă regiune a ţării, se explică, spun lingviştii, printr-un context istoric – acela că această zonă s-a aflat sub stăpânire romană mai mult timp decât alte regiuni din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Iar perfectul simplu este specific limbilor de sorginte latină. Mai mult, îndelungata stăpânire romană se pare că a lăsat urme şi în profilul spiritual al oamenilor din zonă – oameni cu caractere puternice, dinamice, spre deosebire de locuitorii din alte regiuni, aflaţi, de-a lungul istoriei, sub alte stăpâniri, adaptându-se la realitatea lor.
Sextil Puşcariu, lingvist şi filolog remarcabil, de la începutul secolului trecut, academician, coordonator al Dicţionarului tezaur al Limbii Române, observa că: “Peste o veche cultură daco-geto-tracă, cu influente greceşti, cu puternice aderenţe orientale, s-a grefat civilizatia apuseană a Romei. În locul caselor de bârne sau de leasă împletită din nuiele, aşezate lângă un izvor sau pârăiaş de munte, răsăriră, ca din pământ, temple mari, uriaşe amfiteatre şi apeducte măiestre; în locul potecilor şerpuitoare călcate de piciorul încălţat în opinci al autohtonilor, s-au clădit străzile largi şi pietruite ale inginerilor romani.
Deodată cu ele, limba celor ce stăpâneau lumea fu primită de neamurile Tracilor, Dacilor şi Geţilor […] Nu vom greşi deci când vom admite că, după un secol şi jumătate de dominaţie romană , Dacia Traiană, cel puţin în regiunile în care colonizarea era intensă, era, ca limbă, de fapt romană”. Iar în Dacia Malvensis, adică în zona Olteniei, colonizarea a fost mai intensă decât în alte zone, iar graiul oltenesc, cu toată încărcătura istorică, semantică şi afectivă, este un reflex al acestui proces.
În spiritul oltenilor…
Nu întâmplător, scriitorii valorifică şi ei perfectul simplu ca timp verbal al naraţiunii, acesta susţinând ritmul rapid al evenimentelor, plasându-le în centrul atenţiei, conferindu-le forţă şi vivacitate. Dacă ar fi să răspundem succint la întrebarea “De ce folosesc oltenii perfectul simplu?”, probabil că răspunsul cel mai simplu, în spiritul acestui grai, ar fi o glumă deja consacrată şi emblematică: “Fiindcă sunt simpli şi perfecţi”!
