Peştera Urşilor (482 m alt.) se află în Munţii Apuseni, în apropierea localităţii Chișcău, comuna Pietroasa, din judeţul Bihor şi a fost descoperită în anul 1975 (datorită lucrărilor la cariera de marmură din zonă).
La 17 semptembrie 1975, mânerul Traian Curte a fost primul om care a coborât în peşteră, mergând până în Sala Mare. La 20 septembrie 1975, grupul de speologi „Speodora” a efectuat prima explorare, iar cinci ani mai târziu peştera a devenit obiectiv turistic al ţării (din 14 iulie 1980).
Numele peşterii vine de la numeroasele fosile de urşi de cavernă (care au dispărut acum 15 000 de ani) descoperite aici, ea fiind un loc de adăpost pentru urşi. Datorită prăbuşirii unei stânci, intrarea în peşteră a fost blocată şi un număr mare de urşi (cca.140) au fost prinşi înăuntru și, înfometaţi, s-au mâncat între ei şi au murit toţi (formând un „cimitir al animalelor”), de aceea a fost numită şi „Peştera oaselor”. Au fost găsite şi vestigii istorice din neolitic, perioada (dacă, romană, medievală) şi cultura Cucuteni.
Peştera Urşilor (cu o suprafaţă de 1,5 km, lăţimea de 20 m şi înălţimea de aproximativ 35 m) este alcătuită din două părţi (pe două nivele): partea de galerii superioare are 488 m (poate fi vizitată de turişti), iar partea de galerii inferioare are 521 m (fiind rezervată cercetărilor ştiinţifice).
Peştera Urşilor cuprinde „Galeria Urşilor” (numită şi „Galeria oaselor”), „Galeria Emil Racoviţă”, „Galeria Lumânărilor” şi patru încăperi: „Sala Lumânărilor”, „Sala Spaghetelor”, „Sala Emil Racoviţă” şi „Sala Oaselor”.
La intrarea în Peştera Urşilor, este amenajată o scară de piatră, înaltă de 10-12 m, zidită pe peretele versantului, iar în capul scării este un cablu de oţel, ce ajută la escaladarea pietrişului încă 10-15 m până la gura peşterii – o boltă întunecoasă, prăfuită, cu praguri colţuroase şi anevoioase.
Pereţii abrupţi au o culoare alb-cenușie, sunt de o rară frumuseţe și impresionează prin numărul mare de formaţiuni calcaroase. Apa de infiltraţie a modelat şi a colorat roca în mii de nuanţe. Înăuntru, temperatura este de 7- 10ºC, iar umiditatea de 97% tot timpul anului.
„Galeria Urşilor” (la intrarea în peşteră), care prin frumuseţea ei poate fi comparată cu o criptă arhaică, este vatra unei familii de urşi, care a trăit cu mai bine de 15 000 de ani în urmă – ursul de cavernă (Ursus Spaeleus Blumb).
La suprafaţă, cimentate între bucăţi de rocă, zac fracţiuni de cranii, vertebre, mandibule, femure etc. (alcătuind schelete întregi). Alături de rămăşiţele mamiferelor mature, se află oseminte de urşi tineri, astfel tabloul feeric al grotei devine sumbru, tainic, lipsit de viaţă.
Grota pare un adevărat laborator al naturii, urmele vremii lăsate aici sunt o adevărată colecţie de o rară valoare (conţine 1500 de piese şi 140 de cranii de urşi de cavernă, culcuşuri făcute de urşi, pe pereţi zgâraieturi făcute de labele acestora).
Cea de-a doua – „Galeria Emil Racoviţă” – cu un schelet de urs de cavernă (exact în poziţia în care a murit) şi fosilele altor animale (o specie de capră neagră, leul şi hiena de peşteră) se deosebeşte prin faptul că are pereţii distanţaţi la 10-15 m şi bolta ei se situează la peste 10 m înălţime, fiind totodată împodobită cu frumoase stalagmite, domuri de nuanţe diferite, bazine de apă, numeroase stalactite.
Peştera Urşilor se îngustează treptat, iar calea este acoperită cu un nisip grosier, provenit din albia râului care a străbătut peştera. Pe partea stângă, sunt o serie de galerii întunecate care duc spre inima muntelui. Aici, singurul zgomot este făcut de liliecii care aleargă în zig-zag pe pereţi peşterii.
Drumul este lin şi apar noi perdele de stalactite şi stalagmite, plafoane cu nişte trombe uriaşe, goluri provocate de eroziunea apelor, terase de nisip fin, ce dau impresia unei plaje întinse.
„Galeria Lumânărilor” are pereţii frumos acoperiţi de stalactite şi stalagmite, ce închid sală ca o cortină, formând în capăt coloane monumentale, de un alb pur şi o mare frumuseţe.
Diversitatea stalagmitelor din Peştera Urşilor, cu variate forme de statuete, animale fabuloase, domuri, pogode au denumiri specifice: „Mastodontul”, „Portalul”, „Pagodele”, „Draperiile din Galeria Urşilor”, „Altarul de biserică”, „Palatele fermecate”, „Vrăjitoarea”, „Lacul cu nuferi”, „fatul Bătrânilor”, „Ravheta cosmică”, „Ursul din tavan”, „Căsuţa Piticilor” etc. Sunt prezente şi formaţiuni stalactitice, numite „baldachine” (întâlnite în foarte puţine peşteri), stalagmite fosile cu grosimi de 1 m şi stalactite deosebite, unele de un alb clar, numite „macaroane” sau „vermiculaţii”.
Apoi, pereţii se apropie, formând un gang îngust, un tunel de 16 m, tavanul coboară, iar pe jos, nisipul se amestecă cu argila alunecoasă îmbibată cu apă (din picăturile ce se preling din abundenţă de pe pereţi).
Peştera este electrificată şi poate fi vizitată de turişti, însoţiţi de ghid (vizitarea durează o oră), la intrare există o sală de aşteptare, o casă de bilete, un muzeu speologic şi standuri cu obiecte artizanale.
Peştera Urşilor este una dintre cele mai frumoase şi impresionante peşteri din ţara noastră.
Unul dintre cele mai captivante aspecte ale Peșterii Urșilor este diversitatea sa biologică. În ciuda condițiilor ostile, aici se pot întâlni specii adaptate exclusiv la viața în adâncuri, cum ar fi liliecii și nevertebratele cavernicole.
Peștera este, de asemenea, încărcată de legende locale. Se spune că numele său provine de la scheletele de urs cavernicol găsite în adâncurile ei, martori ai unei lumi demult apuse.
