Piaţa Domului din Milano este una dintre cele mai cunoscute atracţii turistice ale Italiei. Reprezintă piaţa centrală a oraşului şi poartă numele celui mai impozant monument ridicat pe suprafaţa ei: Catedrala Domului.
Piaţa este veşnic aglomerată. Turiştii vizitează, se opresc să mănânce, aleargă pe la magazine, se închină în catedrală, apoi se opresc sub statuia lui Victor Emanuel al doilea şi cască ochii în stânga şi-n dreapta, epuizaţi, dar şi fascinaţi de frumuseţea monumentelor şi de forfota din jur.
Piaţa Domului din Milano nu este niciodată goală pe timpul zilei. În schimb, seara, când se închid toate restaurantele, cafenelele, magazinele şi palatele, mai vezi numai câteva perechi de îndrăgostiţi plimbându-se de mână prin faţa catedralei Domului.
Piaţa are o suprafaţă de 17.000 metri pătraţi şi o formă rectangulară. M-am interesat şi am aflat că datează tocmai din secolul al XIV-lea, când lordul Azzone Visconti a demolat o serie de taverne şi cârciumi aflate între două biserici renumite pe atunci – Biserica Santa Maria Maggiore şi Biserica Santa Tecla. Avea nevoie de un spaţiu liber pe care să-l transforme în piaţeta oficială a clădirii guvernului. Locul nu era însă foarte mare.
Ulterior, piaţa Domului a cerut sacrificii şi mai mari. Cele două biserici considerate simboluri religioase ale milanezilor au fost amândouă demolate, pe rând. Un urmaş al lordului Visconti a preluat piaţeta şi s-a gândit să îi dea cu totul alt rost. Aşa că a mai demolat câteva case, taverne şi chiar şi Biserica Santa Maria Maggiore. Chiar pe locul ei, au început imediat lucrările de construire a catedralei Domului.
Dar povestea demolărilor nu s-a oprit aici. Însuşi Papa Pius al doilea a dispus şi mai multe demolări pentru ca piaţa să devină şi mai încăpătoare. Tot el a ordonat demolarea Bisericii Santa Tecla, a cărei suprafaţă a fost înghiţită de interiorul catedralei Domului.
Pe la 1750, arhitectul Giuseppe Piermarini a redeschis şantierul de lucru în piaţa Domului, venindu-i ideea s-o lărgească printr-un „mic” artificiu – construirea unei pieţe secundare, mai micuţe, dar care avea să contribuie la senzaţia de măreţie a pieţei centrale milaneze. Au reînceput deci demolările.
În următorul secol, Ferdinand I al Austriei a venit cu propriile idei. Nu era mulţumit de ce realizaseră italienii înaintea lui, aşa că l-a angajat pe arhitectul Giulio Beccaria s-o reproiecteze. Tot ce a putut face a fost să construiască un castel impunător în partea de sud a catedralei Domului.
După 1859, febra lucrărilor de amenajare a pieţei Domului din Milano a lovit iarăşi în autorităţi, mai ales că, în acel an, Italia bifase cel mai important moment istoric al unificării teritoriale. S-a decis ca întreaga piaţă să fie modificată, în aşa fel încât să celebreze personalitatea regelui Victor Emanuel al doilea. Urma să i se dedice un întreg bulevard care să străbată piaţa Domului din Milano. Arhitectul Giuseppe Mengoni a fost delegat să dea pieţei o nouă şi falnică înfăţişare. Timp de mai mulţi ani, acesta s-a ocupat şi el de acelaşi lucru ca şi predecesorii săi – a demolat cartiere întregi. Dar a meritat. El este cel care a dăruit pieţei Domului celebrul bulevard denumit azi Galeria Vittorio Emanuele.
Aici, se găsesc, în prezent, firmele de fiţe ale Italiei, magazine de haine şi bijuterii prin faţa cărora majoritatea turiştilor trec fără să aibă curajul de a şi intra – Prada, Gucci, Hugo Boss, Swarovski.. Galeria este, cu adevărat, splendidă. Este acoperită, iar de o parte şi de alta se află clădiri cu faţade care îţi taie respiraţia: pline de sculpturi, statui din piatră şi picturi murale. Este una dintre cele mai vestite galerii ale Italiei. Cele două arcade de sticlă care o acoperă se întâlnesc deasupra străzii care face legătura între piaţa Domului şi piaţa teatrului Scala din Milano. Punctul de întâlnire al arcadelor este reprezentat de un dom din sticlă.
Tot Giuseppe Mengoni se face „vinovat” şi de celebrele porticuri ale pieţei, care străjuiesc laturile de nord şi de sud ale Domului. Maestrul a murit eroic chiar pe câmpul lui de creaţie. A căzut de pe schele în timp ce supraveghea construcţia uneia dintre arcadele galeriei.
Douăzeci de ani mai târziu, în piaţa Domului din Milano a fost inaugurat şi monumentul dedicat regelui Victor Emanuel al doilea, o statuie impunătoare, ce îl înfăţişează pe acesta în şaua calului, dominând atmosfera, de la înălţimea unui piedestal încărcat cu statui surprinse în plină mişcare. Monumentul regal a fost realizat de Ercole Rosa.
Statuia este poziţionată chiar în faţa Domului, pe partea dreaptă şi pare locul preferat al turiştilor de pretutindeni care vor să piardă timpul. Porumbeii par şi ei la fel de îndrăgostiţi de această statuie regală. Se strâng în număr impresionant în jurul statuii, cerşind atenţia oamenilor şi câteva firimituri de pâine. Sunt din cale afară de domesticiţi! Am reuşit să fac poze de aproape, câţiva mi s-au urcat singuri pe umeri, pe braţe şi unul a îndrăznit să mi se urce şi în cap. Toţi porumbeii din piaţa Domului din Milano ştiu să pozeze, au foarte multe figuri, numai bune de tras în poze. Nu îi deranjează nici măcar copiii care îi cam aleargă, încercând să îi prindă în mâini. Toată lumea asistă la spectacolele lor stradale.
Din păcate, din piaţa Domului din Milano nu puteau lipsi adevăraţii cerşetori… români. De fapt, romi cu paşaport de România. Sunt uşor de recunoscut după circul pe care îl interpretează. Întind braţele spre turişti, se tânguiesc, cer milă şi, dacă nu primesc, trag o scurtă şi mormăită înjurătură pe româneşte.
După orele şase, când Domul se închide şi lumea se retrage pe la case, se retrag şi ei. Se înghesuie în staţiile de tramvai şi vorbesc tare şi pe tonuri agresive. Evident, vorbesc româneşte, doar aşa, ca întreg Milano să ştie cine sunt ei şi de unde vin.
Piaţa Domului este cu adevărat o operă de artă în cel mai pur stil italian. Şi catedrala, şi galeria, şi statuia, şi palatele care o străjuiesc contribuie la o atmosferă culturală extraordinară. Merită văzută cu orice preţ.
