Pictura in ulei a inceput sa fie intens folosita inca din secolele al XV-lea – al XVI-lea, chiar daca uleiul, in acea perioada, era amestecat cu tempera pe baza de ou. Primele incercari sunt si mai vechi, ele apartinand lui Theophilus (secolul al XIII-lea) si Jan van Eyck (secolul al XIV-lea), iar, de curand, s-au descoperit picturi in ulei, in grotele afgane din Bamiyan (secolul al VII-lea). Artistii care foloseau aceasta tehnica picturala aveau avantajul de a lucra mult mai repede decat cei care foloseau tempera, pentru ca puteau amesteca si combina culorile direct pe suport, fara a mai fi nevoie de asezarea in straturi diferite a culorilor.
Pentru ca, in general, acest tip de pictura este una care se usuca foarte incet, anumite suprafete pot fi construite in ore, daca nu chiar zile, cheia fiind pastrarea unei culori proaspete care sa nu para intinata sau mult prea prelucrata. Zonele pot fi usor curatate cu o carpa inmuiata in terebentina (turpentina), un solvent special, care este folosit in cazul picturii in ulei sau cu ajutorul unui cutit special conceput. Aplicarea vopselei pe baza de ulei se va face pe o suprafata bine pregatita anterior, pentru a crea o bariera intre suport (piatra, marmura, panza etc.) si vopseaua acida.
Aceste vopseluri nu pot fi amestecate cu cele pe baza de apa sau cu apa, pentru ca cele din urma nu vor prinde pe suprafata uleioasa. In cazul acestei tehnici de pictura, primul strat de vopsea trebuie sa fie slab uleios, motiv pentru care se amesteca o cantitate mai mare de solvent si una mai mica de ulei, spre deosebire de celelalte straturi, care vor deveni din ce in ce mai uleioase. Tehnica este aplicata cu scopul de a preveni eventualele fisuri care pot sa apara in stratul de vopsea aplicat.
Solventi folositi in pictura in ulei
Cel mai des folosit solvent poarta numele de terebentina (substanta incolora, obtinuta din rasina, cu miros patrunzator) care, din nefericire, este si cel mai toxic din toate care exista, fiind folosit in perioada de inceput a acestui fel de pictura. Pericolul cel mai mare este reprezentat de faptul ca aceasta substanta poate sa ajunga in torentul sangvin, prin simplul contact dermic. Singura situatie in care poate fi folosit, in conditii cat de cat sigure, este ca incaperile in care se lucreaza sa aiba o foarte buna ventilatie. Un alt solvent folosit, in cazul picturii in ulei,este, de fapt, un subtiator de culoare, toxicitatea acestuia variind in functie de numarul de compusi aromatici din care este alcatuit, pentru ca acestia vor creste rata de evaporare si pot produce noxe. In general, nu se recomanda folosirea acestui solvent pentru ulei.
Cel mai putin toxic dintre solventi poarta numele de OMS (odorless mineral spirits) si este complet lipsit de miros, motiv pentru care nu va produce noxe. Cu toate ca este cel mai putin toxic si cel mai folosit, acesta este un solvent destul de slab. Poate fi utilizat, totusi, in majoritatea mediilor care contin ulei. Solventul OMS este foarte potrivit si pentru curatarea ustensilelor de lucru – palete, pensule – si, desi este mai putin periculos, este necesara, si in acest caz, asigurarea unei ventilatii corespunzatoare.
In pictura in ulei se mai folosesc asa numitii potentiatori de culoare, pentru a asigura un strat transparent, care are rolul de a da un finisaj mat sau lucios culorii din anumite zone ale tabloului. Rasinile traditionale erau compuse din damar, o rasina indoneziana naturala, si erau aplicate ca ultim strat de vopsea, numai dupa ce toate celelalte straturi erau foarte bine uscate. Artistii isi pot pregati singuri aceasta rasina, prin adaugarea de damar sub forma de pudra, in terebentina. Pudra este pusa intr-un sac special care, mai apoi, este introdus in terebentina care va dizolva cristalele in cateva zile.
Te poti astepta sa mai ramana insa cateva cristale nedizolvate, la sfarsitul procedurii. Astazi, foarte multe rasini si vopseluri sunt derivate din rasini alchidice obtinute industrial (un exemplu de astfel de substanta este poliuretanul). Rasinile alchidice folosite in pictura in ulei sunt mult mai putin toxice si foarte durabile, singurul dezavantaj fiind acela ca se usuca mult mai repede decat uleiul. Multi fabricanti renumiti de vopseluri in ulei pentru pictura au valorificat procedurile traditionale, pentru a obtine culori cat mai apropiate de cele naturale.
Alchidele folosite pentru retusuri sunt solubile in OMS (odorless mineral spirits) si sunt folosite dupa ce vopseaua pe baza de ulei s-a uscat complet, pentru a reface luminozitatea si intensitatea coloristica. Alchidele, fiind, totusi, destul de slabe, permit aerului sa penetreze stratul de vopsea subiacent, ceea ce determina continuarea procesului de oxidare.
In secolul al XIX-lea, chimistul Eugene Chevreul, autor al unei celebre teorii asupra culorilor, analizand tehnica picturii in ulei, a observat ca anumite panze nu dau culorile asteptate, constatand, pana la urma, ca nu materialele erau vinovate pentru acest fapt, ci era o problema de optica, de alaturare a anumitor culori. Acesta a fost inceputul “pointilismului” (neo-impresionismului) care se baza pe descompunerea fiecarui ton in culorile primare, asa cum lumina se descompune la trecerea printr-o prisma. Mai tarziu, fauvismul, expresionismul si alte curente ale artei moderne n-au incetat sa exploreze alte si alte posibilitati ale picturii in ulei.
Folosita de mai bine de patru secole si considerata a fi tehnica “regina”, pictura in ulei a dat capodopere ale artei universale, printre care: “Nasterea lui Venus”, lucrarea lui Sandro Botticelli, in care este intruchipata zeita Venus care se inalta din mare deasupra unei scoici (imagine inspirata de bine-cunoscutul mit al antichitatii), “Nympheas” sau “Nuferii de apa”, o serie de 250 de picturi realizate de impresionistul francez Claude Monet, “Rondul de noapte”, faimoasa lucrare a pictorului olandez Rembrandt van Rijn etc.
