Parcul Național Plitvice Jezera din Croația e unul dintre locurile-spectacol în care mi-am dorit mult să ajung. Un loc în care te simți mic și neînsemnat în fața măreției firești a naturii. Un loc în care lași deoparte griji și nemulțumiri și te pierzi printre sutele, miile de vizitatori veniți din toate colțurile lumii să se bucure de frumusețea vie a parcului.
Nu e singurul astfel de parc din Croația, dar e cel mai cunoscut. Mai sunt Parcul Național Paklenica, Parcul Național Munții Velebit și alte cinci parcuri naționale, dar Plitvice e cel mai vechi din partea de sud-est a Europei și cel mai mare și cel mai popular din punct de vedere turistic, din Croația. Poate pentru că oferă spectaculozitate la fiecare colț de alee. Poate pentru că are o strategie de marketing extrem de bine pusă la punct. Poate pentru că turcoazul de la Plitvice se apropie cel mai mult de-o nuanță a perfecțiunii.
La Plitvice, natura s-a împletit cu mâna omului într-o copleșitoare armonie. Totul e gândit în așa fel încât să fie protejate fauna și flora locului, lacurile și cascadele. E amenajat într-un mod care te obligă la atenție, la grijă, totul e făcut cu mult discernământ, ceea ce ți se oferă pentru cei aproape 180 de kuna (aproximativ 23 de euro, însă dacă se plătește în euro, taxa e mai mare, cam 25 euro, cursul nu e niciodată în favoarea turistului) e justificat. Multă admirație și apreciere pentru croații care au știut să transforme un colț de natură într-o sursă fabuloasă de venit.
La distanță de aproximativ 130 de kilometri de Zagreb, capitala Croației, drum care poate fi parcurs parțial pe autostradă, parțial pe drumuri europene, Parcul Național Plitvice se întinde pe o suprafață de 30 mii de hectare, doar lacurile ocupând cam 200 de hectare. Parcarea de la Plitvice e atipică, de fapt, e mai degrabă o zonă imensă de pădure muntoasă, amenajată cu alei și câteva spații largi unde poți parca, prețul fiind de șapte kuna (aproximativ un euro) pe oră. Chiar dacă e destul de scump, cum, de altfel, e totul în Croația, nu prea sunt alte variante. Am văzut și câteva mașini parcate pe marginea șoselei însă doar sporadic, pe ici – colo.
Parcul Plitvice e vizitat de mii de turiști în fiecare zi și, deși cozile par dezarmant de lungi, răpind entuziasmul inițial, lucrurile merg destul de repede și intrarea în parc e relativ rapidă. Noi am ales pentru acest loc o zi de luni, sperând la un număr mai mic de oameni decât în weekend, însă cred că raționamentul n-avea sens și miile de turiști sunt acolo indiferent de ziua din săptămână. Există două zone de intrare în parc, zona 1 și zona 2, venind dinspre Zagreb, noi am intrat prin zona 1, intrarea a doua fiind accesibilă pentru cei care călătoresc dinspre sudul Croației, Split sau Dubrovnik. Tot acolo, la intrarea cu numărul doi, se găsesc și cele trei hoteluri care fac parte din parc.
La prima intrare în Plitvice există un minimarket, un restaurant și un birou de informații unde se pot face și conversiile valutare, punct care mi s-a părut extrem de util, chiar și cursul valutar euro – kuna fiind unul bun. La ghișeul intrării în parc, se pot cumpăra hărți detaliate de ghidare în parc însă și biletul de intrare are imprimată o hartă pe una dintre fețe. Nouă ne-a fost utilă și ne-am orientat cu ajutorul ei.
Există mai multe trasee care pot fi parcurse în interiorul parcului. Sunt explicate toate pe o hartă supradimensionată, aflată la intrarea în parc. Cele mai populare sunt cele scurte care înseamnă vizita la lacurile de jos și sunt traseele alese în mod frecvent de turiștii veniți în mod organizat, în grupuri mari, cu autocarele. Traseele scurte, A și B, necesită între 3 și 5 ore în ritm lejer, oricum parcul e imposibil de parcurs altfel decât lent, datorită mulțimii de vizitatori și a accesului destul de anevoios în anumite zone. Noi am ales un traseu mai lung, C, care înseamnă parcurgerea pe jos a întregului parc, de la lacurile de jos până la cele de sus, traversarea lacului cel mare, Kozjak, cu barca și întoarcerea la punctul de plecare cu trenulețul – autobuz pus la dispoziția vizitatorilor. Biletul de acces în parc are inclus în el și costul traseului făcut cu vaporul (pentru îmbarcare e nevoie să fie prezentat biletul de intrare) și cel făcut cu trenulețul.
Parcul e format din 16 lacuri aflate la altitudini diferite, ceea ce face ca unul să curgă în celălalt, formând zeci de cascade, diferența totală de nivel între ele fiind de aproximativ 160 m. Primele patru lacuri poartă numele de lacurile inferioare, celelalte douăsprezece fiind lacurile superioare. Parcul e amenajat cu alei făcute din bușteni, podețe din lemn, trepte de piatră sau cărări de pământ în imediata apropiere a apelor cristaline, pline de pești relaxați, de rățuște sau alte vietăți. Toate amenajările realizate de oameni respectă o arhitectură care se integrează firesc în peisajul aparent sălbatic al parcului, fără să facă notă discordantă. Râul Plitvice face parte din habitatul parcului și dă naștere celei mai mari dintre cascade, Veliki Slap (Marea Cascadă) de 78 metri. O altă cascadă mare e cascada Galovac, de 25 metri, celelalte cascade fiind de dimensiuni mai mici.
Traseul pe care l-am făcut noi necesită cam 4 – 6 ore însă nouă ne-a luat mai mult de nouă ore, calculat cu toți timpii de așteptat la cozi, pauzele de masă, timpul de făcut poze și cel de stat pur și simplu și privit în jur. Locurile de luat masa sunt special amenajate și nu prea ai cum să faci lucrurile în mod diferit. Pe traseu, există destul de puține refugii sau chiar bănci pentru odihnă. Nu există nici prea multe coșuri de gunoi pe traseele parcului și, cu toate astea, normalitatea civilizației își spune cuvântul și nu există hârtii, mizerii sau chiar mucuri de țigară aruncate pe jos. Pescuitul și înotul în lacuri sunt și ele interzise.
Culoarea turcoaz în diferite nuanțe, a apelor mi-a părut mie fascinantă și-am plecat de-acolo cu sentimentul că pozele nu vor reuși nicicum să redea într-un mod realist intensitatea și spectaculozitatea culorilor. Nici senzația de pace deplină. Sau pe cea de copleșitoare comuniune cu suflul relaxat al naturii. În luna august, cea în care-am vizitat eu parcul, nuanțele verzi ale vegetației, ale pădurilor dese de pin se îmbinau frumos cu nuanțele cristaline ale apelor, însă se spune că cea mai deosebită experiență la Plitvice e trăită toamna, când natura-și îmbracă straiele aurii de sărbătoare sau primăvara devreme când apele au debitul cel mai mare. Indiferent de momentul ales, o vizită la Plitvice e timp de liniște, în suflet și-n gând. Timp de scos pălăria în fața măreției perfecte a naturii, de recunoștință pentru frumusețile de care avem parte.
