Chiar daca, in epoca moderna, Craciunul, Sarbatoarea Nasterii Domnului, ca si altele de peste an, au pierdut, intr-o oarecare masura, intensitatea dimensiunii religioase, un anume ritual al pregatirilor – decorarea caselor si a bradului, podoabele specifice, stralucirea strazilor, a vitrinelor, colindele, cadourile etc. – toate au menirea de a crea o stare de bine, de fericire, de echilibru, motiv suficient de puternic pentru a astepta, cu emotie, acest moment al sfarsitului de an. Este un reper si un ragaz pentru fiecare sa fie mai atent la sine si mai bun, mai generos cu cei dragi. O astfel de formulare pare a fi un cliseu, dar, intr-un sens mai profund, are legatura cu gratia divina, fie ca ne raportam la povestea biblica a Nasterii lui Iisus Hristos – cel mai frumos dar facut oamenilor – fie ca e vorba de reminiscente ale Saturnaliilor antice, cand se aduceau daruri zeului Saturn, asociat cu varsta de aur a Romei, sau “Soarelui neinvins” (Sol Invictus), venerat in Imperiul Roman, in preajma solstitiului de iarna, fapt care explica si de ce crestinii au ales, pentru celebrarea Craciunului, data de 25 decembrie.
Podoabele de Craciun au un rol bine definit, deoarece ele exprima, simbolic, sentimente, credinte, valori, apartenenta la o traditie, la un specific national si, uneori, sunt relevante pentru felul in care, de-a lungul timpului, s-au suprapus sarbatori crestine, peste altele precrestine, foarte indepartate, dar pe care constiinta colectiva le-a conservat. Se pare ca primul brad de Craciun a fost impodobit la Selestat (Schlestadt), in Alsacia (provincie franceza, la granita cu Germania), in 1521. Acesta se lega de reprezentarea “misterelor”, piese de teatru jucate in interiorul manastirilor sau pe strada, in vremea Craciunului, in care se prezentau scene biblice despre crearea lumii, iar in decor atragea atentia un brad – arbore al vietii, in mijlocul paradisului terestru.
Bradul era decorat cu bomboane (figurand azima folosita la impartasanie) si cu mere, reprezentand “fructul interzis”, simbol al pacatului. In calendarul sfintilor, 24 decembrie era ziua consacrata Evei si lui Adam, canonizati de bisericile orientale. De altfel, inca din 1510, la Riga, in Letonia, exista obiceiul ca, la 24 decembrie, oamenii sa danseze in jurul unui arbore in care erau prinsi trandafiri de hartie, dupa care il ardeau ritualic. In 1546, in Alsacia, oficialitatile au aprobat taierea de arbori pentru Craciun, dar acest lucru nu se facea oricum, ci in noaptea Sfantului Toma, pe 21 decembrie.
Totusi – spun istoricii culturii – traditia arborelui impodobit este mult mai veche, avand in vedere ca celtii obisnuiau, la momentul solstitiului de iarna, sa decoreze un molid, ca semn al celebrarii vietii si a Soarelui. Popoarele din Peninsula Scandinava faceau acelasi lucru, la aceeasi data – 24 decembrie – cu ocazia “Zilei lui Jul” – un spiridus, ocrotitor al copiilor si al caselor, purtator al norocului. Cuvantul (”Jul”)a fost pastrat si de crestini, in Finlanda Mos Craciun fiind numit “Joulu”, in Islanda, “Jol”, in Estonia, “Joulud”. Pana in secolul al XIX-lea, biserica catolica a considerat impodobirea bradului ca o practica pagana. Protestantii, dimpotriva, inca de la Reforma din 1560, l-au adoptat ca “arbore al Paradisului”.
Podoabele de Craciun luminoase au aparut la putina vreme dupa bomboanele, merele si florile artificiale prinse de ramuri. Potrivit unor marturii ale timpului, Martin Luther, preot catolic si autor al Reformei protestante, pare a fi primul care s-a gandit sa decoreze bradul cu mici lumanari aprinse, dupa ce il emotionase profund, intr-o seara, in drumul spre casa, spectacolul fulgilor de zapada. Cum, insa, pentru cei mai multi oameni, ceara era scumpa, s-au gasit alte solutii, punandu-se, in brad, mici candele din coaja de nuca, umplute cu ulei, care luminau la fel de frumos ca lumanarile.
La jumatatea secolului al XIX-lea, podoabele de Craciun devin din ce in ce mai stralucitoare si datorita caselor regale, care au dat sarbatorii tot fastul cuvenit. In 1840, in Marea Britanie, regina Victoria si regele Albert au impodobit bradul de Craciun de la Windsor cu sute de luminite, un decor feeric, care, in aceeasi perioada, putea fi vazut si la Casa Alba, in Statele Unite ale Americii (unde, in 1880, s-au folosit, pentru prima data, stelutele electrice), la Versailles, in Franta, si in multe alte tari.
In epoca moderna, podoabele de Craciun s-au diversificat, cele mai mari producatoare de astfel de ornamente fiind Germania si tarile din estul Europei (inclusiv Romania), artizanii folosindu-se de materiale precum sticla, metalul, ceara, lemnul, portelanul etc. Se spune ca ideea confectionarii globuletelor, din sticla suflata, ii apartine unui mestesugar francez, care, intr-o iarna mai grea, cand merele cam lipseau, le-a substituit prin astfel de ornamente.
In tarile din vestul si centrul Europei, cele mai multe podoabe de sarbatoare se gasesc la asa numitele targuri de Craciun, pe toata durata lunii decembrie, un adevarat spectacol de culoare, lumini si arome. Cele mai cunoscute sunt targurile traditionale din Alsacia (la Strasbourg, Mulhouse, Kaysersberg), din Germania (Dresda, Stuttgart, Nuremberg), Elvetia (Montreux, Zurich), Belgia (Bruxelles), Austria (Viena) etc., de unde pot fi cumparate cadouri, podoabe, articole de artizanat si tot felul de delicii culinare.
Un loc privilegiat in categoria podoabelor de Craciun este ocupat de sistemele de iluminat care se pot aranja in interiorul locuintei sau in exterior, pe fatada cladirilor, pe arbori, strazi, balcoane, in gradini. Prima ghirlanda luminoasa a fost realizata in 1882, de catre Edward Hibberd Johnson, un prieten al lui Thomas Edison. Efecte cromatice deosebite, “ca in basme” se obtin, astazi, cu ajutorul LED-urilor, care au inlocuit becurile cu incandescenta, sunt mai economicoase si dureaza mai mult timp. In marile capitale ale lumii, aprinderea instalatiilor luminoase de Craciun este marcata de ceremonii la care sunt invitate diverse oficialitati.
Este adevarat ca traim intr-o societate mercantila, care, adeseori, ne face sa gandim pana si Craciunul ca “brand”, dar nimic nu ne impiedica sa dam fastului, stralucirii, podoabelor, un sens mai adanc – acela ca cerul, pamantul si oamenii se bucura pentru ca “lumina” care triumfa este cea a tuturor veacurilor si merita sa o intampinam cu sinceritate si cu bucurie.
