Pe valea fluviului Hunza, la o altitudine de peste 2400 de metri, între India şi Pakistan, există un loc numit “oaza tinereţii”, care se întinde pe o suprafaţă de 7900 km pătraţi, locuit de populaţia Hunza. Această comunitate a atras atenţia întregii lumi prin faptul că oamenii locului au o speranţă medie de viaţă de 110-120 de ani, nu se îmbolnăvesc aproape niciodată şi au o alură foarte tinerească, chiar şi la vârste mai înaintate. Femeile de 40 de ani au adesea fizionomia unor adolescente, iar cele de peste 60 de ani îşi conservă armonia trupului şi eleganta naturală. Bărbaţii sunt puternici şi pot să procreeze chiar şi la vârsta de 80 de ani. Secretul acestei longevităţi şi vitalităţi se datorează mai multor factori, care ţin de condiţiile de viaţă şi de obiceiurile păstrate din generaţie în generaţie.
Care este originea poporului Hunza?
O tradiţie orală leagă originea poporului Hunzakuts (nume pe care băştinaşii îl prefera celui de Hunza) de împrejurarea, veche de peste 2000 de ani, în care trei soldaţi ai împăratului Alexandru cel Mare s-au căsătorit cu femei persane şi s-au aşezat pe valea lungă de aproximativ 160 de kilometri, dintre vârfurile masivului Karakoram, situat între Himalaya şi fluviul Ind (cel mai important din Pakistan), în apropierea graniţelor dintre China, Afganistan, Pakistan şi India. La ora actuală, în jur de 25.000 de hunza trăiesc aici, în timp ce pe versantul celălalt al văii mai locuiesc încă vreo 10.000, numiţi Nagirs, dar care nu le seamănă. Oamenii Hunza sunt înalţi, au pielea deschisă la culoare şi aspectul fizic al grecilor antici. Au fost, de-a lungul istoriei, nomazi şi sedentari, razboinici veritabili, foloseau ca arme arcul şi sabia. Caravanele care traversau aceste ţinuturi erau nevoite să plătească regelui acestui popor o taxă prin care să li se asigure securitatea, fapt ce a durat până în 1891, când poporul Hunza a trecut sub autoritatea britanică (la momentul actual, teritoriul aparţine Pakistanului).
De unde vine numele Hunza?
Numele “Hunza” le-a fost dat acestor locuitori de către o altă comunitate, din apropiere – Girkis – care constatase, printre altele, coeziunea extraordinară a poporului vecin, “Hunza” însemnând “uniţi ca săgeţile în tolbă”. Numele purtat înainte de a deveni consacrată denumirea de Hunza era “Bouroushos”, de la limba pe care o vorbeau “bouroushaski”, singurii vorbitori, de altfel, ai acestei limbi. Limba bouroushaski i-a intrigat pe lingvişti, deoarece nu se trage din fondul indo-european al limbilor vorbite de popoarele din jur. Nici până în prezent, specialiştii nu au identificat originea acestei limbi, unii susţin că s-ar apropia de limbile caucaziene, alţii ca seamănă cu limba bască. Singura certitudine, în această privinţă, unanim acceptată, este ca Hunza este o limbă de o bogatie extraordinară, cu posibilitatea de a exprima nuanţe infinite.
Cum trăieşte poporul Hunza?
Poporul Hunza a atras atenţia lumii întregi prin modul de viaţă absolut excepţional, autarhic, care pare a ilustra ceea ce numai în basme ar fi posibil – tinereţea fără bătrâneţe. În valea în care apele au adus, de-a lungul secolelor, pământ şi piatră, locuitorii Hunza au amenajat grădini şi terase, iar pentru a le iriga au inventat un veritabil sistem de canalizare, din piatră, care le permite să adune apa rezultată din topirea gheţarilor. Prin aceste canale apa este adusă direct în fiecare grădină şi terasă. Toată lumea de aici respecăt însă o regulă strictă, aceea că numai în anumite perioade, clar stabilite, fiecare proprietar să îşi ude grădina, dirijând cursul de apă printr-un sistem de pietre pe care le deplasează în funcţie de necesităţi. Locuitorii acestor locuri ştiu foarte bine că pământul nu trebuie udat în exces, ceea ce ar distruge nutrienţii din sol, şi supraveghează cu mare atenţie cantitatea de apă pe care pământul are nevoie să o absoarbă. Au şi o rezervă de apă, în munţi, pentru vreme de secetă. Apele din valea Hunza sunt foarte bogate în minerale şi oamenii de ştiinţă care au cercetat secretele longevităţii excepţionale a acestor oameni cred că unul dintre factorii importanţi, în acest sens, îl reprezintă apa, uneori uşor tulbure din pricina mineralelor pe care le conţine. De altfel, unul dintre cercetătorii acestei zone a observat, fiind invitatul regelui, că musafirilor li se oferă apă limpede, dar că regele nu bea decât apă de gheţar.
Alimentaţia poporului Hunza
Alimentaţia oamenilor Hunza, pe care medici renumiţi ai lumii i-au descris ca fiind nu numai extrem de vitali şi frumoşi, dar şi ca necunoscând boala, nu poate fi înţeleasă cu adevărat decât în relaţie cu toate celelalte aspecte ale vieţii, supuse întru totul ritmurilor naturii şi ritualurilor lor. Mesele de peste zi sunt dese şi frugale. Micul dejun constă, de obicei, într-o porţie de caise proaspete sau fierte, cu cereale şi cu pâine nedospită, făcută după o reţetă specială. În jur de ora 10, se consumă aceleaşi alimente ca la micul dejun, la care se adăugă legume proaspete sau fierte. Capul familiei are dreptul la două pâini, ceilalţi, una singură. Prânzul, intre orele 13-14, constă în caise uscate, înmuiate în apă, în timpul iernii, sau caise proaspete, vara. Seara, între orele 17-19, o masă substanţială include pâine nedospită (chapattis), legume şi diferite fructe de sezon – piersici, prune, mere, pere. Din migdale si caise ei extrag un ulei pe care îl folosesc în diverse moduri, la prăjirea unor alimente sau pentru îngrijirea pielii şi a părului. Carne consumă puţin, în special în luna decembrie, când sacrifică una-două oi, iar băutura preferată este vinul de mure, pe care îl prepară după reţete a căror origine se pierde în negura timpului.
Chappatis-ul (pâinea nedospită) se face, de regulă, din grâu, dar şi din alte cereale pe care locuitorii văii le macină chiar înainte de a le folosi. Faina obţinută se amestecă cu apă, coca se împarte în porţii mici, coapte sau fierte foarte puţin, apoi se consumă unse cu puţin unt.
În comparaţie cu americanii, de exemplu, care consumă în medie 3 300 de calorii pe zi, toate aceste alimente care constituie hrana zilnică pentru populaţia Hunza, reprezintă, după studiul specialiştilor în nutriţie, cam 1900 de calorii pe zi, proteinele şi grăsimile fiind, în general, de origine vegetală. Hidraţii de carbon necesari provin din fructe, legume şi cereale.
Oamenii Hunza nu ştiu ce este boala
Un medic renumit din Gilgit (Pakistan), Robert McCarrison, care a studiat îndeaproape viaţa şi alimentaţia poporului Hunza, nu numai că i-a descris ca fiind “o rasă de neegalat în perfecţiunea fizică şi ca necunoscând boala”, dar a observat că ei nu manifestă nicio sensibilitate abdominală în condiţii de oboseală sau frig, cum se întâmplă frecvent, în contextul vieţii moderne. Nu numai că Hunza nu ştiu ce sunt cancerul, ulcerul, apendicita etc., dar nu s-a înregistrat niciun caz de piatră la rinichi sau la vezica urinară, nici de hipertensiune sau obezitate, insuficientă tiroidiană sau deficientă mentală. S-a mai constatat că, la cei foarte în vârstă, cazurile de infarct miocardic sau de alte boli cardio vasculare, rămăseseră într-o fază pe care respectivii oameni nici nu o percepuseră ca fiind prezentă. Se mai întâlnesc uneori cazuri de infecţii ale pielii, dizenterie, febră, cauzate, probabil, fără a se putea spune cu certitudine, de diversele minerale din apă. Sfârşitul le este cauzat, în general, de diverse afecţiuni ale plămânilor, din cauza fumului de la focul deschis, din locuinţe, care iese afară prin nişte găuri din tavan.
Longevitatea oamenilor Hunza
Cei mai mulţi atribuie longevitatea Hunzakuts-ilor, cu o medie de viaţă de 110-120 de ani, alimentaţiei lor şi apei bogate în minerale. Cei care le-au studiat, la faţa locului, modul de viaţă, susţin însă că, pe lângă factorii menţionaţi anterior, si care sunt esenţiali, important este şi modul lor armonios de a trăi, precum si echilibrul psihic, agilitatea şi anduranţa la efort, pe care le-au învăţat pentru a supravieţui într-un spaţiu natural în care înălţimile muntoase sunt printre cele mai mari din lume. Oamenii Hunza, declară cei care i-au cunoscut, ştiu secretul pentru a parcurge distanţe mari, fără a obosi, fără a pierde energie, fără a face pauze, cu mişcări agile, corpul drept, capul sus, atitudine pe care o menţin în orice alte împrejurări. Bărbaţii şi femeile deopotrivă pot să traverseze, cu agilitate, cu ajutorul unor corzi, râuri învolburate, vai adânci, iar copiii sunt lăsaţi, de la o vârstă foarte fragedă, să umble desculţi. Doi reporteri de la Naţional Geographic Magazine menţionau, de exemplu, cazul unui bărbat de 78 de ani, care a parcurs 65 de mile (peste o sută de kilometri), în 24 de ore, pe poteci montane foarte periculoase.
Maternitatea
Femeile Hunza nasc uşor. Ele se abţin de la efort fizic la începutul sarcinii, ulterior reluându-şi ritmul normal al treburilor la câmp sau în familie, deoarece, potrivit tradiţiei, cu cât o femeie însărcinată munceşte mai mult, cu atât sarcina merge mai bine şi va naşte copii sănătoşi. Nou-născuţii sunt hrăniţi la sân până la vârsta de trei ani, băieţii, şi până la doi ani, fetele.
Populaţia Hunza – cultură, educaţie, viaţa socială
Un profil spiritual succint al poporului Hunza, aşa cum l-au descris cei care au observat şi analizat cu minuţiozitate viaţa acestuia, ar consta într-o bună dispoziţie debordantă, sunt mereu zâmbitori şi plini de viaţă, manifestă un respect autentic pentru regele lor (Mir), un ataşament evident faţă de locurile în care s-au născut, afecţiune şi solicitudine faţă de populaţiile vecine, foarte ospitalieri cu străinii. Sunt puternici, cinstiţi, cu fruntea sus, dedicaţi muncii.
Trebuie ştiut, de asemenea, că acest popor (aflat acum sub autoritate pakistaneză, fără ca ei să recunoască însă acest fapt) nu cunoaşte forme de organizare socială similare altor ţări – nu există aici nicio organizaţie administrativă, nu se plătesc impozite, asigurări, nu folosesc bani. Principala lor bogăţie o reprezintă pământul, care, potrivit unei legi nescrise, nu poate fi lăsat moştenire decât fiilor, o fată putând primi ca moştenire/zestre alte bunuri, precum şi un pom fructifer, asupra căruia este stăpână pe viaţă, îngrijindu-l şi bucurându-se de fructele lui. Regele Hunza (autoritate religioasă si morală) este numit Mir şi fiecare trib Hunza, format din cinci membri, are un reprezentant care ţine legătura cu regele, cel care poate să decidă singur sau ajutat de sfătuitori în rezolvarea unui conflict. Chiar dacă aparţin religiei musulmane, femeile nu poartă văl, au libertatea de merge unde vor, iau decizii, împreună cu soţul lor, în ceea ce priveşte familia. Rareori se ajunge la divorţ. Începând cu 1934, populaţia Hunza beneficiază şi de un sistem şcolar, gratuit, pentru fete şi băieţi, ceea ce face ca aceşti oameni să fie la fel de educaţi, dacă nu chiar mai mult decât unii dintre pakistanezi sau indieni.
Poporul Hunza şi “frumuseţea contemplată”
John H. Tobe, medic, cercetător, publicist, unul dintre cei mai buni cunoscători ai populatiei Hunza, mărturisea că, deşi niciun studiu nu ar putea să stabilească exact, cât de mare este influenta frumuseţii unui peisaj sau a unui loc asupra psihologiei şi fiziologiei unui individ, totuşi, pentru poporul Hunza, este incontestabil că măreţia munţilor care înconjoară valea unde trăiesc aceşti oameni este un factor esenţial pentru identitatea lor, pentru sănătatea lor excepţională. Ei locuiesc în case cu două etaje, păstrând fiecare un atrium, după modelul antic, adică o curte interioară, din care se intră direct în camera principală, de la parter, unde stă, de fapt, familia.
Primăvara, toată lumea îşi petrece o parte din timpul de odihnă în balconul de la etajul întâi, un proverb Hunza spunând că “Mai mult valorează o casă fără acoperiş decât o casă fără balcon”, căci balconul este orientat obligatoriu spre mirificul peisaj al muntelui. Vara, cea mai mare parte a timpului este petrecută în aer liber. Acelaşi John H. Tobe descria peisajul, “frumuseţea contemplată” de poporul Hunza, astfel: “Conturându-se pe un cer albastru, curat, muntele pare o bijuterie minunată. Atunci am înţeles de ce fiinţele umane, care trăiesc aici şi au privilegiul de a-l vedea în fiecare zi, îl consideră ca fiind cel mai frumos din lume”. Locul în care trăieşte poporul Hunza, în pofida vicisitudinilor generate de capriciile naturii şi de succesiunea anotimpurilor, este tratat de către oamenii de aici ca un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să îl îngrijească, din generatie in generatie, cu toată bucuria, pentru că le oferă o hrană excelentă, o longevitate incredibilă, o sănătate perfectă, o viaţă împlinită. Valea Hunza este, desigur, tărâmul tinereţii fără bătrâneţe.
