Povestea masurarii timpului incepe in China si in Egiptul antic, in momentul in care omul, traind in comunitate si devenind preocupat de organizarea vietii economice, sociale si religioase, a inceput sa isi ia ca repere fenomenele naturale periodice – succesiunea zilelor si a noptilor, a anotimpurilor, a revarsarilor de ape, pozitia umbrelor, in functie de lumina soarelui si a lunii. Peste tot, asemenea manifestari erau puse pe seama zeilor, care trimiteau oamenilor, in acest fel, semnele vointei lor.
Cuvantul “timp” provine din latinescul “tempus”, care are aceeasi radacina cu grecescul “temnein”, care inseamna “a taia”, facand referire la divizarea timpului in unitati finite, perceptie concretizata in intocmirea primelor calendare. Babilonienii sunt cei care, in secolul al XII-lea i.Hr., au conceput o reprezentare a timpului in cicluri astrale, in epopeea lor despre crearea lumii – “Enuma Elish” – scrisa in vremea regelui Nabucodonosor I. Potrivit acesteia, un an avea 360 de zile, repartizate in 12 diviziuni lunare de 30 de zile, calcule rezultate din suprapunerea ciclurilor naturale peste un sistem numeric in baza 60. Ziua, la randul ei, era divizata in 12 DANNA, fiecare DANNA echivaland cu durata a doua ore actuale.
De-a lungul timpului, nenumarate calendare au fost elaborate de catre romani, evrei, musulmani, hindusi, fiecare mare civilizatie avand propriul calendar, un semn de mandrie si de respect al oamenilor fata de zeii la care se inchinau si fata de ei insisi. Unul dintre cele mai riguroase calendare de la inceputul omenirii apartine civilizatiei mayase, acesta reprezentand, paradoxal, si unul dintre motivele de neliniste ale lumii actuale, al carei sfarsit pare sa fi fost prezis in cosmologia precolumbiana, civilizatie dezvoltata pe teritoriul actual al Americii Latine si al carei inceput tine de mileniul al III-lea i.Hr.
Dovezile arheologice conduc la ideea ca intocmirea calendarului mayas s-a bazat pe momentele de revelatie ale preotilor, samanilor, cititorilor in stele, care si-au “luat” intelepciunea din cea universala, transcendenta, in clipele lor de iluminare. Calendarul mayas, care indica sfarsitul lumii in 2012, este numit de catre cei care l-au conceput, “Numaratoarea lunga”, bazata pe unitati de timp precum un “kin” (o zi), “uinal” (luna), “tun” (an), katun (19,7 ani), “baktun” (394,26 ani). O corelare a calendarului gregorian (cel aprobat, in 1582, de catre Papa Grigore al XIII-lea) cu cel mayas, indica faptul ca sfarsitul unui ciclu terestru se situeaza la finele a 13 bakuni, ceea ce nu ar insemna sfarsitul definitiv a tot ceea ce exista pe Pamant, ci trecerea intr-un alt ciclu, dat fiind faptul ca timpul este fara sfarsit.
Primele calendare romane au fost cele intocmite in vremea lui Romulus, co-fondator si primul rege al Romei antice, apoi calendarul “pompilian” (atribuit lui Numa Pompilius, succesorul lui Romulus), oarecum imprecise, de vreme ce primul consemna 304 zile intr-un an, iar cel de-al doilea 355 de zile, repartizate in 12 luni. Cu exceptia lunii februarie (o luna intercalata intre vechiul si noul an – “mensis intercalaris”), toate celelalte luni aveau un numar impar de zile, deoarece numerele pare erau considerate nefaste, la romani. Anul incepea la Idele lui martie (15 Martie), adica primavara, anotimp care marca un nou ciclu al naturii.
Calendarul iulian (numit asa dupa numele lui Iulius Caesar, general si om politic, care a reformat Republica Roma), a devenit valabil incepand cu anul 45 i.Hr. si avea menirea sa corecteze toate erorile, in marea poveste a masurarii timpului, masurare care trebuia facuta numai in raport cu miscarea Soarelui pe bolta cereasca, si nu in raport de conventiile umane. Din cauza acestor erori, anul 46 i.Hr. a durat 445 de zile. In secolul al III-lea, s-a convenit ca saptamana sa aiba sapte zile (in loc de opt), iar imparatul Constantin I a hotarat, in anul 312, ca ultima zi din saptamana, duminica, sa fie zi de sarbatoare. In 527, Dionisie cel Smerit (Dionysius Exiguus), mare teolog, a propus numararea anilor prin raportare la Buna Vestire (25 martie) sau la data Nasterii lui Iisus (25 decembrie), ceea ce a schimbat povestea masurarii timpului, aceasta propunere fiind acceptata in toata lumea crestina. Cum romanii nu aveau cifra zero, primul an al Domnului a devenit anul 1 (Anno domini), urmatorul, anul doi si asa mai departe.
Este inceputul erei crestine sau, pentru a se evita orice conotatie religioasa, “era noastra”. De asemenea, dupa ce, in Imperiul Bizantin, data de 1 Septembrie a fost decretata ca fiind inceput de an, Biserica ortodoxa a preluat si a pastrat, pana in prezent, aceasta zi, ca inceputul anului liturgic. Anul consular (perioada de guvernare), la romani, incepea pe 1 ianuarie (inca din 153 i.Hr.) si conventia a fost pastrata si ulterior. Calendarul iulian a fost utilizat pana in secolul al XVI-lea, cand a fost inlocuit de calendarul gregorian, ramanad totusi valabil si in prezent in Republica Monastica de pe Muntele Athos (o regiune autonoma din nordul Greciei, formata din 20 de manastiri, in care traiesc peste 2000 de calugari ortodocsi greci, romani, bulgari, rusi, sarbi etc.), in Manastirile ortodoxe din Ierusalim, Rusia, Georgia si Serbia (fiind numit “calendar pe stil vechi”).
In 1582, Papa Grigore a promulgat calendarul care ii poarta numele – calendarul gregorian. Acesta avea in vedere punerea in acord a calendarului cu Solstitiul (21 iunie si 22 decembrie, date la care Pamantul se afla la cea mai mare distanta fata de Soare) si echinoctiul (21 martie si 23 septembrie, date la care, datorita pozitiei Soarelui, pe traiectoria ecuatorului celest, ziua si noaptea sunt egale), precum si calcularea datei Pastelui in acord cu Primul Conciliu de la Niceea, din anul 325, cand s-au stabilit si 20 de canoane pentru Biserica Ortodoxa. Calendarul gregorian a eliminat diferenta de 11 minute si 14,4 secunde, acumulata pentru fiecare an dintr-o eroare de calcul, astfel ca ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie. In Romania, calendarul gregorian a fost adoptat in 1924.
In privinta instrumentelor care au marcat povestea masurarii timpului, acestea au evoluat de la primele cadrane solare, inventate de egipteni, care masurau umbra proiectata pe o suprafata plana, la clepsidrele cu apa, apoi cu nisip, pana la orologiile mecanice (din secolul al XVI-lea), pendulul lui Galileo Galilei si ceasurile din epoca moderna. La ora actuala, performantele ceasurilor sunt uluitoare, putand sa inregistreze un decalaj de doar o secunda la trei milioane de ani, daca materialul din care sunt confectionate le-ar permite o viata atat de lunga.
Povestea masurarii timpului are si o alta dimensiune, accentuat filozofica si spirituala. in vremurile vechi, oamenii, in pofida dorintei de a pune la punct metode de masurare a dimensiunii temporale, erau preocupati mai mult de latura mitologica si rituala, adica de un timp continuu, ciclic, etern. Epoca moderna a modificat semnificativ raporturile cu timpul, omul devenind tot mai mult captiv in cotidian, timpul personal, al meditatiei, al concentrarii asupra propriei personalitati, intrand dramatic in conflict cu timpul indatoririlor, al exterioritatii (sarcinile de serviciu, grija pentru asigurarea mijloacelor de trai, responsabilitati familiale etc.). Ritmul vietii se accelereaza constant, in toate domeniile schimbarile se produc rapid – descoperiri tehnologice, avalansa de informatii, comunicare aproape instantanee, la mare distanta. Fiecare pas pe drumul pe care il numim al progresului are loc mai devreme decat cel dinainte. Lucrurile se schimba ametitor si marea provocare pentru omul modern este ca macar sa poata intui lumea spre care se indreapta.
