Revoluția Franceză a început în 1789 și s-a terminat la sfârșitul lui 1790, odată cu ascensiunea lui Napoleon Bonaparte. În această perioadă, poporul francez a distrus și a reconceput peisajul politic al țării, dezrădăcinând instituții vechi de secole precum monarhia absolută și sistemul feudal.
La fel ca și Revoluția Americană, ce avusese loc cu ceva timp înainte, Revoluția Franceză a fost influențată de către idealurile iluministe, în mod deosebit de către ideile suveranității populare și a drepturilor inalienabile. Chiar dacă nu a reușit să-și atingă toate obiectivele și uneori lucrurile au degenerat într-o baie de sânge, mișcarea a jucat un rol extrem de important în modelarea națiunilor moderne, arătând lumii puterea poporului.
Revoluția Franceză nu a avut un singur factor declanșator. Ani de opresiune feudală și proastă administrare fiscală au contribuit la crearea unei societăți numai bune pentru revoltă. Realizând situația economică precară, regele Ludovic al XVI-lea a adus mai mulți consilieri financiari pentru a revizui trezoreria franceză foarte slăbită. Fiecare consilier a ajuns la aceeași concluzie: Franța avea nevoie de o schimbare radicală a modului în care își taxa oamenii. Ca urmare, fiecare consilier a fost dat afară.
În cele din urmă, regele și-a dat seama că această problemă de impozitare trebuia să fie rezolvată, așa că a numit un nou controlor general al finanțelor, mai exact pe Charles de Calonne în 1783. Calonne a sugerat că, printre altele, ar trebui impozitați cei scutiți până atunci de impozite, mai exact nobilii. Nobilimea, așa cum era de așteptat, a refuzat cu vehemență, iar ruinarea financiară părea iminentă.
Într-un ultim act de disperare, Ludovic al XVI-lea a decis în 1789 să convoace Estates General, o adunare veche formată din trei categorii diferite care au reprezentat câte o porțiune a populației franceze. În cazul în care Estates General putea conveni asupra unei soluții fiscale, aceasta putea fi pusă în aplicare. Cu toate acestea, dat fiind că două categorii (biserica și nobilimea) erau scutite de impozit, ajungerea la o astfel de soluție era puțin probabilă.
Mai mult decât atât, normele de ordine depășite ale Estates General dădeau dreptul unui singur vot fiecărui categorii, în ciuda faptului că a treia categorie era formată din poporul francez, fiind mult mai mare decât celelalte două. Așa cum era de așteptat, discuțiile ce au apărut imediat s-au dovedit a fi ireconciliabile. Dându-și seama că numerele sale îi dădeau un avantaj automat, a treia categorie s-a declarat Adunarea Națională suverană. În doar câteva zile de la anunțare, mulți membri ale celorlalte categorii și-au schimbat loialitatea către această nouă adunare revoluționară.
La scurt timp după ce Adunarea Națională s-a format, aceștia au depus un jurământ conform căruia nu aveau să renunțe până când o nouă constituție nu ar fi fost adoptată. Spiritul revoluționar al Adunării Naționale a luat pe sus toată Franța, manifestându-se în diferite moduri.
La Paris, cetățenii au luat cu asalt cea mai mare și cea mai urâtă închisoare din oraș, Bastilia. În zonele rurale, țăranii și fermierii s-au revoltat împotriva contractelor feudale prin atacarea conacelor și moșiilor. Poreclite „Marea Frică”, aceste atacuri din mediul rural au continuat până la începutul lui august, când au fost emise „Decretele din August”, prin care țăranii erau eliberați de contractele opresive. La scurt timp după, Adunarea a lansat „Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului”, care a stabilit un cod juridic corect și a acordat autonomie poporului francez.
Chiar dacă Adunarea a reușit să elaboreze o constituție, pacea a fost de scurtă durată. O ruptură s-a produs între membrii moderați și cei radicali ai Adunării, timp în care muncitorii au fost neglijați. Când Ludovic al XVI-lea fost prins încercând să fugă, adunarea s-a divizat și mai mult. Girodinii moderați au luat o poziție în favoarea păstrării monarhiei constituționale, în timp ce iacobinii radicali doreau dispariția completă a împăratului.
Temându-se de spiritul revoluționar al Franței, unele țări vecine au emis Declarația de la Pillnitz, motiv pentru care Adunarea Națională a declarat război Austriei și Prusiei.
Primele mișcări ale Convenției Naționale au fost abolirea monarhiei și declararea Franței republică. În ianuarie 1793, regele și regina au fost executați pe motiv de trădare. Războiul cu Prusia și Austria a mers foarte prost pentru Franța, iar forțele străine au presat pe teritoriul francez. Înfuriați, cetățenii au răsturnat Convenția Națională iar iacobinii conduși de Maximilien Robespierre au preluat controlul.
Bazându-se pe constituția recent aprobată în 1793, Robespierre și Comitetul pentru Siguranța Națională a început punerea în aplicare a unor legi pentru stabilizarea economiei. Chiar dacă lucrurile păreau să meargă mai bine, paranoia lui Robespierre în legătură cu influențele contrarevoluționare a dus la un regim de teroare între 1793-1794 ce s-a soldat cu ghilotinarea a mai mult de 15.000 de persoane și moartea a multor altora în închisori. După îndepărtarea invadatorilor și stabilizarea economiei, acțiunile sale nu mai puteau fi justificate, motiv pentru care el însuși a fost arestat și executat în 1794.
După îndepărtarea lui Robespierre a avut loc o restructurare guvernamentală ce a dus la o nouă constituție în 1795 și a unei Convenții Naționale mult mai conservatoare. Pentru a controla responsabilitățile executive, un grup numit Directorul a fost format. Chiar dacă nu a avut abilități legislative, abuzul de putere a rivalizat cu al oricăruia dintre revoluționarii tiranici cu care s-a confruntat Franța.
Între timp armatele, în special cele conduse de generalul Napoleon Bonaparte, au înregistrat progrese în aproape toate direcțiile. La auzul frământărilor politice din Franța, Napoleon revine la Paris unde conduce o lovitură de stat împotriva Directorului în 1799 ce duce la numirea sa drept conducător al Franței. Sub conducerea lui Napoleon, revoluția a luat cu adevărat sfârșit, iar Franța a intrat într-o perioadă de guvernare militară.
