Şcoala şi “pedagogia” stării de bine. Ce ar trebui să ştie profesorii şi părinţii? Ce nu spun elevii?

Şcoala, cu cele peste trei milioane de elevi înscrişi în anul şcolar 2019-2020, la care se adăugă părinţii şi profesorii, este o realitate de care se leagă unul dintre evenimentele importante ale lunii septembrie, odată cu începerea cursurilor. Ca la fiecare început de an şcolar, în spaţiul public, accentele cad, pe de o parte, pe latura festivă şi emoţională a momentului, iar, pe de alta, pe reiterarea contextuală a unor planuri, proiecte, măsuri, nemulţumiri etc.

La momentul actual, în toate ţările civilizate, care au înţeles rolul major al educaţiei în consolidarea şi progresul unei societăţi, mai ales în condiţiile în care ştiinţa şi tehnologia, ca şi piaţa muncii, fac paşi uriaşi, se caută metode şi soluţii pentru a restructura şcoala, în raport cu aceste schimbări.

Există, în lume, sisteme de învăţământ performante, care au învins inerţiile, au găsit mecanismele potrivite, în beneficiul elevilor şi în spiritul timpului pe care îl trăim, indiferent că este vorba despre şcoli din învăţământul de stat sau din cel privat.

Diverse studii referitoare la “şcoli altfel” şi “profesori altfel” relevă faptul că, dincolo de măsurile luate la nivelul sistemului de învăţământ, dincolo de conţinutul programelor, de manuale, de metodele de predare şi evaluare, de integrarea tehnologiilor moderne în transmiterea şi valorificarea informaţiei şi alte lucruri obligatorii, toate importante, dar asupra cărora nu vom insista în acest context, mai există un aspect esenţial pentru a transforma şcoala într-o instituţie care să cultive “pedagogia stării de bine” şi aspectul acesta are în vedere oamenii implicaţi în acest proces.

Şcoala – Ce ar trebui să ştie profesorii şi părinţii?

Este aproape o tautologie să spui că elevii vin la şcoală să înveţe, că profesorii sunt responsabili de eficacitatea acestui proces, că părinţii influenţează şi ei, prin atitudine şi prin valorile pe care le cultivă în raport cu propriii copii, rezultatele acestui demers, fără de care nimeni nu poate accede cu succes la etapele următoare – profesie, loc de muncă, viaţa în toată complexitatea ei.

Când spunem “şcoala”, avem aproape automat aceeaşi reprezentare pe care o aveau părinţii sau bunicii noştri: clase de elevi, în faţa cărora profesorii transmit informaţii, din diverse domenii, care trebuie asimilate, apoi verificate, evaluate în funcţie de cerinţele programelor de invăţământ, pe ani de studii, şi cu grija de a corespunde cerinţelor specifice ale examenelor de sfârşit de ciclu educaţional. Un fel de puzzle ale cărui piese destructurate nu vor dobândi coerenţa întregului, dacă elevii nu sunt ajutaţi să înţeleagă regulile, conexiunile, scopul.

Atât timp cât educaţia pe care o oferă şcoala vizează doar o cunoaştere fragmentată pe domenii, ca şi cum am putea disocia, de exemplu, în fiinţa noastră, corpul de emoţii, emoţiile de mental, mentalul de spirit, rezultatele nu pot fi cele dorite. Deviza Mariei Montessori, medic şi pedagog italian, de numele căreia se leagă “Metoda Montessori” de educaţie – “Învaţă-mă să învăţ/să descopăr/să fac singur” – este şi acum, după aproape un secol, valabilă. Aşa cum mai valabilă ca oricând este şi constatarea că cea mai potrivită metodă de a măsura pertinenţa unui model educaţional este “nivelul de fericire” al elevului.

Şcoala poate susţine o “pedagogie” a stării de bine dacă, în primul rând profesorii (dar şi părinţii, acasă) vor avea în vedere câteva reguli de bază, care derivă mai degrabă din calitatea lor umană, din vocaţie, din pasiunea pe care o manifestă în raport cu ceea ce sunt datori să facă. Iată câteva sugestii, bazate pe rezultatele unor cercetări complexe, din domeniul neurostiintelor, dar şi al ştiinţelor educaţiei:

• Să nu se piardă din vedere niciodată că învăţarea este eficientă dacă este însoţită de curiozitate, entuziasm şi bucurie, subliniază într-un articol publicat recent, Gerald Hunther, un specialist german în neurostiinte; cu aceste trei “ingrediente”, învăţarea nu mai este un efort, nu mai conduce, cum se întâmplă adeseori, la oboseală, plictiseală, indiferenţă, stres. Înţelegerea, memorarea, creativitatea se “închid” când un elev este stresat.
• “Nu este nevoie să plantezi roşii în Alaska!”, spunea un alt pedagog celebru, făcând aluzie la faptul că un elev nu trebuie obligat să aleagă, la vârsta la care poate conştientiza alegerile, ceva ce vine în contra predispoziţiilor, talentelor, dorinţelor sale; nu trebuie obligat să aleagă, de pildă, matematica, dacă înclinaţiile sale naturale merg în altă direcţie. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să abandoneze cunoaşterea în domenii care i se par mai dificile, ci că, în aceste cazuri, este necesară căutarea unor metode (descoperirea, experimentarea, cooperarea etc.) care să-i provoace curiozitatea, lăsându-i mai multă libertate pentru a excela în ceea ce învaţă cu plăcere. Ceea ce contează, în primul rând, nu este volumul de muncă şi de efort, ci intensitatea, interesul, preocuparea autentică pentru ceea ce învaţă.

  

• Elevii au nevoie de afecţiune şi de comportamente (ale adulţilor din jurul lor) care să le sporească încrederea şi stima de sine, care să-i ajute să depăşească teama de eşec şi preocuparea excesivă pentru note.
• Să se lase cale liberă cultivării pasiunilor, a talentelor, a potenţialului creativ, spontaneităţii, care au căi diferite de exprimare de la persoană la persoană. În felul acesta, şcoala va forma individualităţi şi nu fiinţe “robotizate”, cu reacţii standard, cu o pseudocultură care se va disipa, şi aceasta, într-un timp oarecare.
• Implicarea părinţilor în viaţa şcolii este necesară, în sensul disponibilităţii de a înţelege care sunt cele mai potrivite căi de a sprijini evoluţia copilului, în completarea şcolii, în spiritul timpului pe care îl trăim şi al unui învăţământ performant, nu venind, cum se mai întâmplă adesea pe la noi, cu modele desuete şi nefuncţionale, în virtutea cărora elevul ar trebui “exploatat” la maximum, în sensul unor “munţi” de teme care să nu-i lase niciun moment de răgaz, sau încurajând lupta pentru note ca fiind cea mai puternică “motivaţie”.

Ce nu spun elevii, dar ar trebui să intuiască profesorii?

Chiar şi în condiţiile în care un profesor cu vocaţie ştie să creeze contextul cel mai potrivit pentru evoluţia fiecărui elev, chiar şi atunci când relaţia profesor-elev se bazează pe încredere şi respect reciproc, rămâne o zonă mai puţin accesibilă, pe care specialiştii în domeniul educaţiei o numesc “bagajul emoţional al elevului”.

Acest “bagaj emoţional” presupune aspecte complexe, la care un profesor poate ajunge doar prin veritabile “lecţii de empatie”. Contextul pentru o astfel de lecţie se poate crea la anumite intervale de timp şi, eventual, să se transforme într-o obişnuinţă, într-o cale de eliberare de lucruri pe care mulţi dintre copii nu le pot mărturisi nimănui şi care se transformă, adeseori, în poveri prea mari pentru ei.

Într-o carte a unui profesor francez, publicată anul trecut, scrisă în urma unei călătorii prin mai multe ţări, având ca scop cunoaşterea unor sisteme de învăţământ diferite (Emile le Menn, “L’école autrement: mon tour du monde des pédagogies alternatives”), acesta povesteşte cum a asistat la o astfel de lecţie de empatie, în care o profesoară le-a cerut elevilor să scrie pe o bucată de hârtie, fără să se semneze, care sunt lucrurile care le apasă sufletul, ce îi tulbură, ce îi nelinişteşte. Au pus biletele într-un bol, apoi le-au extras pe rând şi le-au citit. Decizia de a le citi cu voce tare a fost a copiilor, ca şi promisiunea că nimeni nu va lua în râs nimic din ceea ce va auzi.

În ce consta “bagajul emoţional” al acestor elevi şi care este, probabil, al multora? Unii au scris despre decesul unor rude, alţii, despre faptul că unul dintre părinţi este bolnav sau despre singurătate, despre lipsuri, despre droguri, despre sinucidere, despre dificultăţile de la şcoală, despre pretenţiile exagerate ale părinţilor, profesorilor etc.

Mulţi au plâns citind mesajele colegilor, fie din empatie, fie pentru că trecusesera ei înşişi prin experienţe similare. Lucruri pe care elevi mai mici sau mai mari nu le mărturisesc de obicei, le ţin ascunse în suflet, acolo unde se duce o luptă nedreaptă pentru vârsta lor.

La sfârşitul lecţiei, toţi elevii au fost asiguraţi că nu sunt singuri, că sunt iubiţi, că vor găsi mereu un sprijin în cea care le era profesoară nu numai pentru a-i ajuta să înveţe, să-şi pregătească lecţiile, să-şi însuşească diverse cunoştinţe, ci şi pentru a depăşi momentele dificile, pe care adulţii, în graba de a rezolva problemele lor de oameni maturi, le ignoră.

Evident că acest articol nu şi-a propus să aducă în discuţie sau să facă o analiză a “componentelor” unui sistem educaţional, ce şi cum l-ar putea face performant, nici care este efectul nesfârşitelor “reforme” din acest domeniu, rămase, la noi, mai mereu, într-o zonă sterilă şi declarativă, ci doar să atragă atenţia asupra unor aspecte care ţin, până la urmă, de calitatea umană şi de vocaţia profesională a celor care au menirea să formeze noile generaţii.

Nu poţi să devii, să fii un om liber, cu o gândire limpede, deschisă şi creativă, dacă, la vârsta copilăriei şi a adolescenţei, realitatea şi oamenii maturi nu oferă elevilor decât un “Pat al lui Procust”, care să-i uniformizeze, cu mentalităţi şi comportamente depăşite, şi nu şansa de a se descoperi prin ceea ce fiecare are valoros, ca potenţialitate, şi de a transforma respectiva potenţialitate în fapt.