In toate culturile, simbolismul sarpelui este unul dintre cele mai complexe, un adevarat arhetip, reunind semnificatii contradictorii – viata si moarte, lumina si intuneric, sacru si profan, vizibil si invizibil, materie si spirit, teluric si celest, inceput si sfarsit, finit si infinit. Este expresia tuturor latentelor, tainic, imprevizibil, cu o extraordinara capacitate de metamorfoza. Raportat la conditia umana, sarpele condenseaza, ca simbol, zona obscura a fiintei, in care isi afla radacinile, sustin psihanalistii, si sufletul si libidoul.
O astfel de afirmatie are acoperire in ancestralele reprezentari mitologice, cum ar fi, in tantrism, Kundalini, « sarpele incolacit », de la baza coloanei vertebrale (corespunzand « osului sacru »), acolo unde energia primordiala este prezenta sub forma unei spirale, cu trei bucle si jumatate. Cand sarpele Kundalini se trezeste, « suiera si se intareste si atunci are loc ascensiunea chakrelor, astfel urca libidoul, reinnoita manifestare a vietii » (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionarul de simboluri). Nu intamplator, in limba araba, cuvintele care denumesc viata si sarpele sunt aproape identice – el-hayyah si el-hayat – El-Hay (partea comuna a celor doi termeni) fiind nume de zeu, insemnand « Cel de Viata Datator ».
La egipteni si, ulterior, in multe alte culturi, apartinand tuturor continentelor, Uroborus este sarpele sau dragonul incolacit, care isi inghite coada, sugerand existenta ciclica a naturii. Imaginea sarpelui Uroborus se regaseste in « textele piramidelor » egiptene, gravate pe coloane sau pe sarcofage, pe obiectele de arta chinezesti facute din jad (inca din mileniul al V-lea i. Hr.), intruchipand unitatea dintre Yang (principiul masculin) si Yin (principiul feminin), dintre noapte si zi, rau si bine, in mitologia nordica (un sarpe alb, in interiorul unui ochi, insemnand « inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor »), in traditia vedica (in India), sub forma unui sarpe cu mai multe capete, la greci, ca reunire a teluricului si cerului etc. In cultura indiana mai exista si un « omolog » al lui Kundalini – Ananta – sarpele despre care se crede ca sta incolacit la baza axei lumii, semn de stabilitate, de unde si credinta, la orientali, ca, la momentul edificarii unei case (sau a altei constructii), trebuie sa se bata, mai intai, simbolic, un tarus, in capul sarpelui din adancuri, dupa ce acesta a fost localizat prin metodele geomantiei (arta a prezicerii legata de pamant). La alte popoare asiatice, fiintele htoniene (subpamantene) ale echilibrului sunt testoase, elefanti, crocodili etc.
Despre Dionysos, unul dintre cei mai cunoscuti zei al antichitatii grecesti, de numele caruia se leaga si « Sarbatorile dionisiace », se spune ca este fiul lui Zeus si al Persefonei (zeita Infernului si a intunericului) si ca, pentru a-l concepe, Zeus s-a transformat intr-un sarpe, ceea ce, in plan simbolic, ar fi o recunoastere implicita a faptului ca, inaintea « spiritului » sacralizat, exista si este necesara intoarcerea la materie.
Faptul ca sarpele este un simbol polivalent face ca acesta sa fie considerat, in multe mitologii, si ca « stapan al femeilor » sau, deopotriva, reprezentare a uterului si a falusului. Despre momentele nasterii lui Scipio Africanus (politician si general roman) si Alexandru cel Mare se spune ca au fost anuntate, in vis, prin aparitia unui sarpe. In Brazilia, potrivit traditiei, pentru ca o femeie sa devina fecunda, trebuia lovita, peste solduri, cu un sarpe, iar in Africa, se obisnuia, ca pe patul nuptial, sa se aseze un sarpe de lemn.
In mitul biblic, sarpele este cel care il face pe Adam (sau pe Eva, mai degraba) sa creada ca « pomul mortii » ar fi « pomul vietii », muscand din « fructul oprit ». Intr-un astfel de context, sarpele isi pierde atributele benefice, devenind, exclusiv, un simbol al pacatului, al trufiei, al vicleniei. Cu toate acestea, exista, in textele sacre ale crestinismului, si o valorizare pozitiva a imaginii sarpelui (in Numeenii), atunci cand se povesteste ca, dupa ce Dumnezeu a trimis asupra « fiilor lui Israel », multime de serpi veninosi, pentru a-i pedepsi, tot Dumnezeu l-a chemat pe Moise si i-a poruncit, pentru a salva « poporul ales », sa faca un « sarpe de arama » si toti cei care, muscati de serpii veninosi, se vor uita la cel de arama, vor trai.
In mitologia romaneasca, sarpele este, de cele mai multe ori, un simbol malefic, ca urmare a greselii « originare », in astfel de ipostaze aparand in basme, balade, colinde sau descantece. Se considera, in majoritatea credintelor populare, ca sarpele trebuie omorat, prin taierea capului, deoarece acolo sunt stranse « puterile » sale. Se mai spune ca, de Sfintii Mucenici (9 martie) sau de Blagovestenie (25 martie), sarpele « se dezmorteste », in aceste momente existand, potrivit traditiei, o serie de interdictii – sa nu se rosteasca numele sau, casa si gradina sa se inconjoare cu cenusa si sa se faca focuri, pentru a se impiedica intrarea sarpelui in spatiul gospodariei, sau sa se dea, la radacina unui arbore, de mancare, sarpelui, o bucata de mamaliga, pentru a nu mai avea grija lui toata vara. Acest sarpe « imblanzit » este singurul care dobandeste o semnificatie pozitiva, in folclorul autohton, devenind « pazitor al casei ». Elementul comun al mitologiei romanesti, cu alte mitologii, in privinta sarpelui, il constituie ideea de fecunditate, asociata acestei fiinte htoniene.
Interesant este si faptul ca, in arhitectura romaneasca, apare frecvent simbolul sarpelui, cu un simbolism pozitiv, in special in Maramures (pe portile de lemn si in exteriorul bisericilor, tot din lemn), precum si in Oltenia, alaturi de funia impletita, in forma de spirala, alaturi de rozeta, de arborele vietii, de pasari stilizate. Funia impletita (sculptata, mai ales, in lemn de stejar) de obicei, se rasuceste in jurul unui ax vertical, strapungand, la baza, un triunghi, toate sugerand ciclul etern al naturii, lumina, forta vitala, ascensiunea. Sarpele, ca simbol zoomorf, este, in acest caz, « pazitorul casei/ bisericii », intruchipare a Binelui. In Oltenia, sarpele este reprezentat, sub forma unei sfori rasucite, pe portile din lemn, alaturi de dintele de lup si de soare, primele doua motive ornamentale – sarpele si dintele de lup – fiind mosteniri ale culturii autohtone arhaice, dacii avand drept stindard de lupta un cap de lup, cu coada de sarpe.
Chiar si numai la o simpla trecere in revista a semnificatiilor unor simboluri, inclusiv cel al sarpelui, se poate constata ca exista, intre diversele culturi, puncte comune, a caror origine trebuie cautata intr-un fond ancestral comun, extrem de dens in semnificatii, fara de care cultura actuala si modul nostru de a ne raporta la lume ar fi mai sarace.
