Sindromul coliviei aurite este o realitate frecventă, dar pe care, poate, o conştientizăm rareori. Se întâmplă ca o persoană să aibă un job bun, un venit satisfăcător, colegi, prieteni amabili şi, cu toate acestea, să aibă o stare generală, latentă, de nemulţumire, care tulbură liniştea şi avantajele unei vieţi confortabile. O asemenea stare este percepută ca un fel de “confort inconfortabil”, ca un gol interior, o lipsă de sens.
“Vocea interioară”, care ne însoţeşte tot timpul şi care “ştie” totul, înţelege şi aceste lucruri, dar mintea “rezistă”, oferind argumente de felul: “nu trebuie să schimbi nimic”, “e bine şi aşa”, “nu poţi avea totul”, “nu are sens să renunţi la nişte avantaje”, a părăsi o “colivie aurită” este un risc prea mare.
Prin urmare, în psihologie, “sindromul coliviei aurite” este definit ca un blocaj într-un stil de viaţă sau o situaţie care, aparent, oferă beneficii, siguranţă, un statut personal şi profesional, dar nu şi sentimentul împlinirii. “Colivia aurită” poate fi o slujbă, o relaţie de cuplu etc., ceva ce te împiedică să îndrăzneşti, să-ţi depăşeşti fricile, limitele, să te confrunţi cu deciziile sau cu dorinţele reale.
Se spune că primul pas pentru a avea ce-ţi doreşti si pentru a nu persista în “sindromul coliviei aurite”, este să ai curajul să abandonezi ceea ce nu vrei, ceea ce nu-ţi place. Şi, probabil, experienţele de viaţă ale fiecăruia arată constant că nu există nimic de valoare fără efort, fie el fizic sau emoțional. Cine ar putea pretinde că a reușit sau a obținut ceva important fără să fi avut îndrăzneala și curajul să-și depășească temerile, fără să fi făcut niciun sacrificiu?
Sindromul coliviei aurite – principalul obstacol în calea adevăratului succes
Adevăratul succes în viaţă este cel care se construieşte pe o puternică motivaţie interioară, care se structurează şi restructurează continuu, care este principala sursă de entuziasm şi de energie în demersurile noastre. Motivaţia interioară este cea care face diferenţa între “sindromul coliviei aurite”, adică o existenţă inerţială, dominată de teama de neprevăzut, şi una în care ne valorificăm potenţialul la maximum, în sensul dorit.
În viaţă, sunt şi împrejurări în care trebuie să suporţi o situaţie nemulţumitoare. Numai că aceasta nu trebuie să se permanentizeze, nici nu trebuie aşteptat ca hazardul sau cine ştie cine să ne răsplătească pentru faptul că îndurăm ceva ce nu ne este pe plac. Nimeni nu ne va răsplăti pentru aşa ceva.
Ieşirea din “colivia aurită” nu înseamnă asumarea unor riscuri disproporţionate, nici aruncarea pe fereastră, dintr-un capriciu, a ceea ce există, ci renunţarea la “toropeala” existenţială, care subminează treptat moralul, capacitatea de dezvoltare personală şi profesională, încrederea şi stima de sine.
S-a constatat că “sindromul coliviei aurite” apare frecvent la cei care au un grad ridicat de toleranţă la “suferinţă” şi care invocă sentimentul “securităţii”, ignorând că aparenta “securitate” se poate disipa rapid, depinde de o decizie care, de regulă, este a altora. Desprinderea de “sindromul coliviei aurite” nu este uşor, dar, de obicei, merită efortul.
Diverse studii au arătat, de pildă, că “sindromul coliviei aurite” este specific generaţiei “baby boomers” (cei născuţi după al Doilea Război Mondial), care au “experimentat” siguranţa locului de muncă, o asemenea situaţie reflectându-se şi într-o mentalitate specifcă epocii respective. La modul general, însă, “sindromul coliviei aurite” ţine de o opţiune personală,
Modalităţi de a ne elibera de sindromul coliviei aurite
Sindromul coliviei aurite este strâns legat de ceea ce psihologii numesc “procrastinare” sau “oblomovism”, adică amânarea luării unei decizii, pentru că nu aduce o satisfacţie imediată, pentru că ar tulbura confortul de moment, din teama de eşec amânând totul într-un viitor incert. Statisticile spun că o treime din populaţia globului manifestă un astfel de comportament şi ceea ce este surprinzător este că tinerii ocupă un loc fruntaş în această privinţă.
Ceea ce îi imobilizează pe cei mai mulţi în “colivia aurită” se referă la inerţie, la faptul că se sprijină mai mult pe alţii în acţiunile lor sau au sentimentul că au ajuns la un statut confortabil fără prea multă muncă, la care se adaugă nevoia de apartenenţă la un grup. Iată câteva modalităţi prin care ne putem elibera de “sindromul coliviei aurite”, dacă vrem să realizăm lucrurile care ne aduc satisfacţie cu adevărat:
- să acceptăm că reflecţia asupra unor căi de urmat, asupra unor schimbări benefice nu presupune niciun risc; nimeni nu şi-a dezechilibrat viaţa numai pentru că s-a “gândit” şi la alte soluţii decât cele în care este cantonat în prezent;
- să stabilim priorităţile, nevoile financiare şi să analizăm alte posibilităţi decât cele în care suntem angrenaţi,în funcţie de dorinţele personale, nu ale celor din jur;
- să găsim puterea de a recunoaşte dacă rămânem fideli jobului pe care-l avem doar pentru că aduce un venit mulţumitor şi dacă nu cumva ignorăm starea de burnout, de epuizare, de iritabilitate, de depersonalizare din cauza diferenţei dintre implicarea afectivă, profesională şi reprezentarea pe care o avem despre meseria practicată.
Viaţa modernă si resursele interioare
În urmă cu aproape o jumătate de secol, psihanalistul Hertbert J. Freudenberger, ocupându-se de efectele “uzurii profesionale”, mărturisea că: “în tensiunea produsă de viaţa modernă, complexă, oamenii riscă să-şi piardă resursele interioare şi să se consume ca şi cum i-ar mistui o flacără ascunsă, care lasă în urmă un gol total, chiar dacă exteriorul pare intact”. Iar astăzi, acest fenomen este şi mai evident.
Când iubirea este o “închisoare”
Béatrice Copper-Royer, psiholog şi autoare, printre altele, a cărţii “Când dragostea întemniţează”, sublinia că se întâmplă adesea ca o persoană să trăiască într-o “colivie”, fără să-şi dea seama, ca urmare a unor condiţionări neconştientizate – de exemplu, dragostea partenerului de viaţă, a părinţilor, a colegilor, prietenilor. Altfel spus, suntem condiţionaţi de felul în care am fost/ suntem iubiți.
Se creează, în cadrul unor astfel de relaţii, diverse dependențe afective, care se transformă în tipare existenţiale şi ne privează, treptat, de libertate, pe perioade îndelungate sau, poate, pentru toată viaţa – părintele care nu-şi lasă copilul să se maturizeze, pentru că proiectează asupra lui emoţii puternice, un soţ prea posesiv care-l închide pe celălalt într-o “colivie aurită”, un prieten care ocupă un loc disproporţionat în viaţa ta, un lider “paternalist” etc. “Eliberarea” nu înseamnă, în aceste cazuri, ruperea legăturilor, ci câştigarea libertăţii de a acţiona.
“Colivia aurită” – o metaforă şi un eufemism pentru cercul vicios al falsului confort, al “confortului inconfortabil”
Toţi avem, în structura noastră interioară, profundă, multiple disponibilităţi. Important este cât de mult ne preţuim pe noi înşine, pentru a nu alege “colivia”, fie ea şi “aurită”, pentru a ne da şansa la o viaţă mai bună, în care aspiraţiile să se concretizeze în fapte.
Dincolo de senzaţia de confort pe care o poate aduce amânarea unei probleme, trebuie să recunoaştem că întârzierea perpetuă a unei decizii, cu justificarea că “acum este bine”, poate deveni un cerc vicios, din care cu greu vom evada.
O “colivie aurită” este un paradox. Este “aurie”, pentru că este confortabilă, aduce o serie de avantaje, dar tot “colivie” rămâne – un spaţiu limitat, al constrângerilor vizibile sau ascunse, însoţite, poate, de un sentiment al vinovăţiei de a nu îndrăzni să o părăseşti, de a accepta să porţi o mască, faţă de familie, prieteni, cunoştinţe etc.
Libertate, securitate, familie, autonomie, recunoaștere, progres intelectual, stil de viață – fiecare are, desigur, propriile priorități şi propriile modalităţi de a le face faţă. Nu există solutii-miracol sau soluţii unice, pentru că suntem diferiţi. Dar putem să avem în vedere o astfel de realitate – sindromul coliviei aurite – astfel încât schimbări semnificative, în bine, să se întâmple în viaţa noastră atunci când ni le dorim.
„Eşti ceea ce faci”…
Alejandro Jodorowsky, un cunoscut scriitor şi regizor contemporan, spunea că: “Păsările care se nasc în colivie au impresia că a zbura este o boală”. Celebrul scriitor Luigi Pirandello era convins că fiecare “va învăţa pe cheltuiala lui că, de-a lungul unei vieţi, va întâlni mai multe măşti decât chipuri” şi, până la urmă, “Eşti ceea ce faci, nu ceea ce spui că vei face” (Carl Jung).
O poveste veche de secole despre “Cântecul de libertate al păsării”, a înţeleptului persan Jalal ad-Din Muhammad Rumi, ne spune că atât timp cât rămânem captivi în “colivia” construită de alţii sau chiar de noi înşine, “cântecul libertăţii” nu se va auzi niciodată.
