Sindromul Stendhal sau Sindromul Florenţa, numit şi hyperkulturemia îşi are originile într-o stare pe care, probabil, fiecare dintre noi a experimentat-o la un moment dat – un sentiment de beatitudine, de încântare, de admiraţie dusă la extrem în faţa unei opere de artă sau în faţa unei persoane, situaţii, în faţa unui peisaj, a unui decor, a unei bucăţi muzicale, a unei realităţi dincolo de ceea ce ne-am fi putut închipui sau aştepta.
Frumuseţea atrage şi fascinează, provoacă emoţii, este reperul spre care converg sensibilitatea şi inteligenţa noastră. Căutăm frumosul în viaţa de toate zilele, în noi înşine şi îl descoperim adesea sublimat într-o frântură de realitate care metamorfozează, fie şi temporar, sufletul, astfel încât trăim experienţa frumuseţii ca pe aceea a libertăţii.
În cultura antică, scriitorii greci foloseau termenul “catharsis” pentru a denumi “purificarea” sufletului, eliberarea de “pasiunile joase”, cu ajutorul artei, printr-o participare intensă la fenomenul artistic, atât de intensă, până la uitarea de sine. Ulterior, cuvântul “catharsis” a fost preluat în psihanaliză, pentru a numi eliberarea, prin trăirea puternică a unei emoţii, de o reprezentare refulată în inconştient şi care poate genera anumite tulburări psihice.
Sindromul Stendhal şi Sindromul călătorului – între manifestare emoţională şi tulburare psihosomatică
Sindromul Stendhal sau Sindromul Florenţa îşi trage numele de la o experienţă trăită de celebrul scriitor francez din secolul al XIX-lea, Stendhal (pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle) – autorul cunoscutelor romane, “Roşu şi negru”, “Mănăstirea din Parma”, “Lucien Leuwen” – în cursul unei călătorii în Italia, când a vizitat oraşele Florenţa, Roma şi Napoli, în 1817. Despre acest episod, scriitorul consemna, în Notele sale de călătorie, că a atins acel grad de emoţie în care se manifestă “senzaţii celeste, date de artele frumoase, şi de sentimentele cele mai profunde”: “Eram într-un fel de extaz, la simplul gând că sunt la Florenţa, în apropierea operelor marilor artişti, absorbit în contemplarea frumuseţii sublime”.
Stendhal îşi amintea că, ieşind din catedrala Santa Croce, inima îi bătea cu putere, că avea “senzaţia că viaţa i se scurge din trup şi mergea cu spaima că s-ar putea prăbuşi în orice moment”. Mai mult, într-o astfel de stare, s-a aşezat pe o bancă, a răsfoit o carte pe care o purta cu sine şi a citit o poezie, pentru a se linişti. Viziunile sale şi emoţiile nu numai că nu s-au liniştit, ci s-au amplificat, a fost încântat şi “bolnav” în acelaşi timp, de atâta frumuseţe.
În sintagma “Sindromul Stendhal”, cuvântul “sindrom” face trimitere la totalitatea simptomelor care dau nota caracteristică a unei boli. Stările emotive pe care le descrisese Stendhal au fost asociate cu o posibilă tulburare psihică abia peste un secol şi jumătate, în 1979, când psihiatrul italian Graziella Magherini, angajată a spitalului din Florenţa, a observat şi a descris mai mult de o sută de cazuri asemănătoare cu cel al lui Stendhal, printre turiştii care vizitau vestitul oraş italian, leagănul culturii renascentiste.
Graziella Magherini a publicat şi o carte cu titlul “Sindromul Stendhal”, în care face o statistică şi o descriere a cazurilor cu care s-a confruntat, sintetizând observaţiile sale astfel:
- Turiştii din Florenţa, veniţi din America de Nord şi Asia, nu se simt emoţionaţi, oraşul nu seamănă deloc cu specificul lor cultural;
- Turiştii italieni sunt “imunizaţi”, cunosc atmosfera şi locurile din Florenţa din copilăria lor;
- Dintre ceilalţi turişti, cei mai emotivi sunt persoanele singure, cu o educaţie clasică sau religioasă, indiferent de sex. În cazul acestora, criza emoţională se declanşează când vizitează muzeele, când sesizează sensul profund pe care artistul l-a dat unei opere sau alteia, când simt emoţia pe care o degajează o anumită creaţie artistică, dincolo de imagine şi mesaj. Reacţiile sunt atât de puternice, – acelerare a ritmului cardiac, ameţeli, vertij, sufocări subite, senzaţie de epuizare, chiar halucinaţii – încât paznicii muzeelor Florenţei sunt instruiţi cum să intervină în cazul în care observă manifestări asociate Sindromului Stendhal, Sindromul Florenţa sau hyperkulturemia.
Mulţi specialişti pun totuşi la îndoială existenţa unui “sindrom” în aceste cazuri, putând fi vorba, pur şi simplu, doar de nişte turişti care sunt vulnerabili din cauza oboselii sau a stresului (căldură, aglomeraţie, vizite în lanţ etc.).
Este recunoscută, pe de altă parte, existenţa “Sindromului călătorului”, o tulburare psihică temporară, care se poate manifesta în cazul persoanelor confruntate cu anumite aspecte de-a lungul unei călătorii: numărul mare de opere de artă din unele zone vizitate (Sindromul Stendhal) sau semnificaţia puternică a unor simboluri religioase (Sindromul Ierusalim).
Tabloul clinic în asemenea cazuri, ale călătorilor care merg în locuri total necunoscute, descoperind realităţi pe care nu le-au anticipat, este variabil, de la tulburări psihosomatice, până la alterarea percepţiilor lumii exterioare, delir, anxietate, depersonalizare, aspecte care dispar odată cu revenirea în locurile care le sunt familiare.
Sindromuri similare Sindromului Stendhal
Există sindromuri asemănătoare cu Sindromul Stendhal, existenţa acestora rezultând din analiza anumitor comportamente şi statistici făcute de specialişti. Mai cunoscute sunt:
Sindromul Parisului care se manifestă mai ales la turiştii japonezi care ajung la Paris, care au o viziune idealizată a capitalei Franţei, pornind de la câteva repere – Montparnasse (cartier vestit din Paris, aflat pe malul stâng la Senei), “Anii nebuni” ai Parisului (1920-1929), vii in constiinta publică, Amelie Poulain (o comedie din 2001, cu influenţe new wawe – stil de muzică specific anilor 1970), magazine celebre etc.
În momentul în care turiştii japonezi ajung la Paris, având în minte aceste repere, confruntarea cu realitatea, diferenţele enorme între cele două culturi – japoneză şi franceză – îi destabilizează, descoperind o realitate cu mult sub aşteptările lor.
Comportamentul francezilor şi limbajul lor “demonstrativ” (expansivitatea, întreruperea interlocutorului, afirmarea directă a unor puncte de vedere diferite, într-un stil atât de diferit de cel al japonezilor etc.) sunt aspectele cel mai greu de suportat de către turiştii din “Tara Soarelui Răsare”, subliniază doctorul Hiroaki Ota, psihiatru la un spital din Paris. Între 1988 şi 2004, 63 de pacienţi, iar în 2011, alţi 20, cu Sindromul Parisului, au fost spitalizaţi pentru o perioadă de două săptămâni, cu tulburări psihotice, după care au fost repatriaţi.
Sindromul Ierusalimului a fost constatat la peste 1000 de persoane, mai ales cu ocazia pelerinajelor de mari sărbători, precum Paştele şi Crăciunul. Doctorul Yair Bar El, din Ierusalim, pune acest sindrom pe seama unei crize de decepţie. Mulţi pelerini visează ani la rând la o astfel de călătorie pe Pământul Sfânt, dar, pentru mulţi, realitatea nu se ridică la nivelul aşteptărilor, iar efectele, la cei mai “sensibili”, sunt foarte puternice, ajungând până la halucinaţii, obsesii, manifestări ostentative de diverse feluri.
Sindromul Indiei a fost observat de către psihiatrul Regis Airault, angajat la Ambasada Franţei din India. Aglomerările urbane, zgomotele, mirosurile, sărăcia, diferenţele climatice, misticismul sunt doar câteva cauze ale unor tulburări psihice observate la turişti europeni aflaţi în India.
Sindromul Stendhal şi catharsisul modern
Frumosul este un concept extrem de subiectiv. Felul în care este gândit si perceput diferă de la o epocă la alta, de la o persoană la alta. Există frumos în natură, frumos în artă, frumos în manifestările umane de orice fel, în realitatea imediată, iar modul în care fiecare înţelege ideea de frumos depinde de personalitate, de gradul de cultură, de sensibilitate.
În antichitate, frumosul era o noţiune esenţială şi nu era raportată în mod obligatoriu doar la domeniul artei. Pentru Socrate, marele filosof grec, de exemplu, frumosul nu putea fi despărţit de ideea de “bine”, pentru Homer, frumosul însemna “armonie”, pentru Platon, frumosul era obligatoriu legat de idee, nu neapărat de aspectele concrete, deoarece, considera filosoful, lucrurile nu erau decât un reflex al ideii. Aristotel, autorul primei estetici din istoria culturii – Ars poetica – leagă frumosul de emoţie, plăcere şi de capacitatea de purificare a omului prin artă (catharsis).
La începutul secolului al XX-lea, Sigmund Freud, părintele psihanalizei, analizând mecanismele inconştientului în producerea şi receptarea operei de artă, defineşte produsul artistic ca o tentativă a autorului de a depăşi o insatisfacţie, oferind un obiect susceptibil de a fi valorizat social. Pe de altă parte, reacţia celui care priveşte opera de artă nu este doar o simplă percepţie şi recunoaştere a ideii transmise de artist, ci o expresie a propriului nivel de cultură şi sensibilitate. Judecata estetică a receptorului se bazează, ca şi în cazul artistului, pe creativitate şi imaginaţie. Când cele două “sensibilităţi” – a artistului şi a receptorului – se întâlnesc, emoţia poate fi extrem de profundă.
La momentul actual, în pofida nenumăratelor studii care analizează mecanismele minţii şi ale sensibilităţii umane, este dificil să se traseze o graniţă clară între capacitatea de empatie şi de emoţie a cuiva, în faţa unei opere de artă, şi o tulburare psihosomatică, precum Sindromul Stendhal.
Se poate ca “frumosul” să taie pur şi simplu respiraţia, pentru câteva momente, fără ca, pentru aşa ceva, să fim catalogaţi ca suferind de Sindromul Stendhal, şi o astfel de stare să ne purifice spiritul, să ne înalţe în zona unor trăiri care să ne releve adevărata noastră esenţă.
Doar oamenii sunt apţi să judece ceea ce este frumos şi ceea ce este urât. Frumosul trimite la spirit, dar spiritul funcţionează individual. Este şi sensul pe care îl transmite celebra maximă: “De gustibus et coloribus non est disputandaum” (Gusturile şi culorile nu se discută). În plus, există o doză de mister, de iraţionalitate în plăcerea estetică, ceva ce are legătură cu aspiraţiile cele mai profunde ale fiinţei, de aici şi reacţiile diferite în fata frumosului. Frumosul se asociază adesea cu o stare de interiorizare şi de reculegere, de tăcere, o tăcere plină de sensuri, pe care raţiunea nu le poate cuprinde întotdeauna. Sunt momentele în care frumosul ne taie respiraţia.
În epoca actuală, există o tendinţă de uniformizare a gusturilor, prin contaminare, în sensul că dorinţa de a fi ca ceilalţi este poate mai puternică, din diverse motive, care ţin de psihologia omului modern, marcat, mai mult ca în alte timpuri, de realităţile sociale, economice, mediatice şi culturale în care trăieşte.
Când diferenţele între istoriile popoarelor, cultura şi limbile lor, între tradiţii şi comportamente sunt foarte mari sau în situaţia unei sensibilităţi exacerbate, atunci pot interveni tulburări în receptarea estetică, în relaţia cu frumosul.
Sindromul lui Stendhal a fost exploatat, ca temă, în literatură, în romanul scriitorului japonez Yukio Mishima, de exemplu, – “Pavilionul de aur” – în care un tânăr preot budist, nebun, obsedat de ideea de frumos, incendiază “Pavilionul de aur” (templul imperial din grădina cerbilor) din Kyoto, construit în jurul anului 1400, dar a cărui frumuseţe, în timp, fusese ştirbită. De asemenea, scriitoarea Isabelle Miller, într-un romanul cu titlul “Sindromul Stendhal”, transpune această tulburare în zona sentimentelor de dragoste.
În cinematografie, tema a fost valorificată în filme precum “Noaptea generalilor” (în care generalul Tanz, jucat de Peter O’Toole, este atins de Sindromul Stendhal, în faţa unei opere de Van Gogh), în “Fără ea”, un film din 2005, care are ca personaj principal o tânără violonistă, revenită în Florenţa, în “Omul mulţimii” (2001), personajul aflat în vizită la Catedrala din Lisabona, manifestă Sindromul Stendhal, susţinând că a avut o revelaţie etc.
Până la urmă, chiar dacă există o graniţă fragilă între a simţi frumuseţea în mod natural, cu toată plenitudinea fiinţei, şi vâltorile mai adânci ale subconştientului, care scapă oricărui control, important este să nu uităm că frumuseţea este o favoare pe care inteligenţa o poate potenţa, că “Nicio graţie din exterior nu este completă, dacă frumuseţea interioară nu îi dă viaţă” (Victor Hugo) şi că “Frumuseţea este în ochiul celui care priveşte” (Oscar Wilde).
