Teoria colapsului sau colapsologia este expresia unei concepţii despre lumea în care trăim, despre felul în care va evolua aceasta în viitorul apropiat, şi care se află tot mai mult în atenţia oamenilor de ştiinţă şi a publicului larg, prin studiile publicate, prin argumentele complexe, bazate pe o realitate pe care fiecare dintre noi o poate observa şi analiza. Şi nu este vorba de scenarii apocaliptice ale unor “profeţi” iresponsabili, ci de avertismentul şi îndemnul la reflecţie al unor specialişti ale căror opinii converg spre adevăruri care devin din ce în ce mai evidente.
Anomaliile climatice, crizele energetice, ecologice, politice, sociale, alimentare, sanitare etc., limitele creşterii economice reprezintă semnale de alarmă în legătură cu ceea ce mulţi oamenii de ştiinţă numesc “colapsul” societăţii actuale, care se poate produce, spun aceştia, aproximativ între anii 2020-2030, fără posibilitatea unei “salvari” sau “tranziţii” ecologice.
O lume în care infrastructurile la scară largă nu vor mai exista, în care ultima picătură de petrol va fi fost consumată, în care hrana şi apa vor fi porţionate, electricitatea, computerele şi maşinile vor fi doar o amintire, în care războaiele, epidemiile şi foametea decimează jumătate din populaţia lumii – acesta este, succint, scenariul celor care susţin teoria colapsului, şi nu este vorba de o utopie, de afirmaţii hazardate ale unor sceptici, ci de o preocupare şi o îngrijorare autentică a specialiştilor din diverse domenii, a unor personalităţi care iau foarte în serios acest nou drum al cercetării – colapsologia.
Scopul celor preocupaţi de teoria colapsului este acela de a identifica adevăratele cauze ale acestui posibil scenariu, de a analiza tendinţele lumii actuale, de a le compara cu procesele care au dus, în istorie, la dispariţia altor civilizaţii şi de a defini adevăratele legi ale colapsului, pentru a vedea care sunt şansele de supravieţuire ale acestei lumi, în pofida progreselor excepţionale din ştiinţă şi tehnologie, care, paradoxal, se succed într-o dinamică niciodată atinsă până acum.
Teoria colapsului – în căutarea legilor care ar putea guverna un scenariu al crizelor insurmontabile
Civilizaţia mayaşă, o civilizaţie mesoamericană, care a atins apogeul dezvoltării sale între anii 300-900, ajungând pe culmi de civilizaţie, progres şi rafinament înainte de cucerirea spaniolă, civilizaţia din Insula Paştelui (o insulă din Polinezia, din sud-estul Oceanului Pacific), lume dispărută şi ea si care a devenit, în epoca modernă, un fel de avertisment în privinţa felului în care mediul şi cultura se pot degrada prin iraţionalitatea exoploatarii resurselor, şi nenumărate alte exemple de acelaşi fel sunt referinţele pentru cei care caută adevăratele cauze ale unui posibil colaps al civilizaţiei umane.
Apelând la simulări pe computer si la ceea ce oferă, la ora actuală, Big Data sunt principalele metode ale colapsologiei pentru a înţelege de ce civilizaţiile, inevitabil, aşa cum a demonstrat istoria universală, se nasc şi mor, pentru a înţelege grandoarea şi decăderea societăţilor umane şi pentru a putea anticipa destinul lumii în care trăim noi, cei din prezent.
Sunt nenumărate alte întrebări la care specialiştii caută răspuns: De ce, altădată, populaţii de chiar milioane de locuitori şi-au abandonat oraşele monumentale? Ce forţe obscure au pus capăt unor civilizaţii strălucitoare şi inovatoare? Colapsurile sunt imprevizibile, inevitabile, ireversibile? Căror legi fizice se supun toate acestea? În pofida teoriilor avansate de istorici şi arheologi, există încă zone de umbră, necunoscute, neelucidate.
Cercetătorii de la “Centrul de Cercetare al Sistemelor bio-sociale complexe”, de la Universitatea Arizona, subliniau faptul că simulările computerizate nu au neapărat valoare predictivă, dar ajută la testarea teoriilor clasice şi la înţelegerea mecanismelor care ar putea guverna teoria colapsului, care nu trebuie înţeleasă pur şi simplu ca un fenomen de distrugere totală şi spontană, ci ca un fel de tranziţie de la o stare de echilibru relativ spre altceva. Ca şi cum o pădure s-ar transforma în savană, în condiţii de secetă extremă sau ca şi cum un lac cu apă limpede s-ar tulbura brutal printr-o supraconcentratie de fosfaţi.
Pe de altă parte, simularea computerizată ridică mari dificultăţi atunci când este vorba de sisteme socio-ecologice complexe, adică situaţiile în care omul intervine asupra mediului, intervenţie care face adesea imposibilă întoarcerea la o stare iniţială. În acest sens, spun cercetătorii de la Universitatea Arizona, se lucrează, de pildă, pe modelul “pradă – prădător”, în care oamenii sunt “prădătorii” de resurse naturale (hrană, energie etc.), iar provocarea, pentru cei care cred în teoria colapsului, este de a afla dacă civilizaţia umană actuală se va prăbuşi din cauza lipsei de resurse.
Daniel Hoyer, coordonator al Global History Databank Project, din cadrul Universităţii Oxford, atrăgea atenţia asupra faptului că “Societatea modernă este supusă fundamental aceloraşi presiuni ca şi vechile civilizaţii dispărute”, iar întrebarea dacă, după mayaşi, amerindieni, atlanţi etc., este rândul lumii actuale să atingă punctul în care totul va fi ireversibil, este cât se poate de justificată. Este programat sfârşitul lumii noastre, în ciuda cunoştinţelor ştiinţifice actuale?
Colapsologii susţin că toţi indicatorii, clima, resursele, ecosistemele s.a.m.d., trimit semnale perturbatoare, sunt “pe roşu” şi că niciodată, până la această dată, umanitatea nu dus Terra în starea dramatică pe care o are acum. Aceeaşi tensiune se poate constata, în opinia celor care cred în teoria colapsului, şi în cadrul societăţilor, prin amplificarea fără precedent a inechităţilor la nivel global, a separatismului, a conflictelor de natură diversă.
Potrivit unui Raport despre inechităţile mondiale în 2018, 1% din populaţia globului, adică aşa-zisa “elită economică” a confiscat, începând cu anii 1980, 27% din creşterea economică, beneficiind dublu faţă de 50% dintre cei mai săraci oameni ai planetei. Iar inechităţile şi crizele socio-economice se propagă, în prezent, cu o viteză fără precedent.
Mai mult, subliniază Guy Bar-Oz, arheolog la Universitatea Haifa, din Israel, multe dintre vechile civilizaţii dispărute depindeau, ca şi lumea actuală, de producţia agricolă din zonele lor periferice, infrastructura lor monumentală, axele de transport, reţelele hidrografice şi sistemele de irigaţii erau similare cu ale noastre.
În 1972, un cercetător de la MIT (Massachusetts Institute of Technology), Cambridge, Denis Meadows, calcula sfârşitul lumii noastre, anticipând preocuparea actuală pentru teoria colapsului, ca începând în jurul anului 2030, iar modelele computerizate din prezent arată că o scădere drastică a populaţiei lumii se va produce în jurul anului 2080.
Colapsologia şi alternativele acesteia
Pentru colapsologi, sfârşitul civilizaţiei noastre este inevitabil, având în vedere epuizarea resurselor, dispariţia accelerată a speciilor, încălzirea globală, poluarea, suprapopularea globului, crizele financiare, politice, epidemiile etc. Limitele fizice ale sistemului nostru ar fi fost atinse.
Este şi motivul pentru care, în ultimii ani, un fapt aparent banal dobândeşte, dintr-o astfel de perspectivă, o altă semnificaţie. Este vorba, de exemplu, de o avalanşă de filme science-fiction construite pe ideea apocalipsei, de o avalanşă de cărţi cu titluri de felul “Cum să supravieţuieşti în condiţii extreme?”, “Cum să supravieţuieşti departe de lumea civilizată?” etc. – un fel de avertisment că omul trebuie să-şi redefinească raporturile individuale şi colective cu lumea. Suntem, spune ecologistul Yves Cochet, menţionat într-un discurs chiar de prim-ministrul Franţei, în cursul unui proces la finele căruia nevoile de bază (apă, alimente, locuinţe, îmbrăcăminte, energie) nu vor mai putea fi furnizate la costuri suportabile pentru majoritatea populaţiei.
Laurent Testot, un jurnalist specializat pe subiecte ştiinţifice şi teme de istorie globală, conferenţiar şi eseist francez, într-o carte intitulată “Cataclisme. O istorie a umanităţii”, arăta, printre altele, că ori de câte ori, în istoria civilizaţiilor, s-a atins un maximum demografic în raport cu realitatea timpului respectiv, o astfel de situaţie nu a putut fi depăşită decât prin inventarea de noi tehnologii şi prin creşterea exploatării resurselor.
Aşa se întâmplă şi acum. Pe măsură ce populaţia lumii creşte, fertilizarea chimică a solului, de exemplu, ajută la producţii agricole mai mari, pentru miliarde de oameni. Dar cu ce preţ? Şi pentru cât timp? Se va ajunge, spune Laurent Testot, la un prag imposibil de depăşit, când realizările high-tech, maşinile superperformante etc. vor fi doar amintire.
Acceptând constatarea că lumea actuală este scindată şi tulburată adesea de excese şi crize, există însă şi voci mai optimiste în privinţa viitorului omenirii. Unii susţin că este necesară regândirea relaţiilor interumane şi a celor sociale, în sensul afirmării simplităţii, solidarităţii, compasiunii şi a unei tentative curajoase de a nu mai fi dependenţi de marea industrie, de bănci, de Internet, ci de lucrurile posibile la nivelul unor comunităţi restrânse, autonome.
Ar fi necesară, de asemenea, după cum afirmă Pierre-Henri Castel, cercetător şi psihanalist francez, o reîntoarcere la spiritualitate, care să facă posibilă renaşterea capacităţii naturale, dar pierdute, a omului, de a se bucura de frumuseţea lumii, abandonându-se conştient o anume “intoxicaţie extatică a distrugerii”, în favoarea binelui comun, atitudine la care se poate ajunge prin educaţie, prin alegerea unor lideri instruiţi, educaţi, cu capacitate vizionară.
În acest sens, în 2018, în revista “Le Monde”, 200 de personalităţi, oameni de ştiinţă, artişti, politicieni etc. au semnat un apel pentru ca cei care au puterea de decizie să acţioneze cât nu este prea târziu pentru salvarea planetei, deoarece, în ritmul actual de exploatare a resurselor, în câteva decenii Terra va fi secătuită.
Există şi oponenţi categorici în raport cu teoria colapsului. Laureatul Premiului Nobel pentru economie, englezul Friedrich Hayek, dar şi fizicieni, antropologi etc. consideră că nu există limite atunci când este vorba de dezvoltarea unei societăţi, aşa cum nu există limite nici în cazul inteligenţei umane şi a progresului.
Nu există, spun aceştia, bariere fundamentale, legi ale naturii sau “decrete supranaturale” care să împiedice evoluţia societăţii umane atât timp cât aceasta nu se opune legilor naturale. Transumaniştii, la rândul lor, bazându-se pe conceptul de extropie, sunt convinşi de posibilitatea progresului perpetuu, prin dezvoltarea nelimitată a ştiinţelor şi tehnicii.
În această confruntare de idei şi de teorii, există o singură certitudine – viitorul planetei este un subiect de actualitate si de maximă urgenţă. Celebra carte a istoricului israelian Yuval Noah Harari, “Homo deus – Scurtă istorie a viitorului”, publicată în 2018, devenită în scurt timp bestseller, abordează o problematică similară cu teoria colapsului – ce se va întâmpla în viitorul apropiat, în condiţiile în care “omenirea ar putea da greş din cauză că vrea prea mult”.
Până la urmă, a cunoaşte aceste teorii despre viitorul omenirii, implicit teoria colapsului, poate reprezenta un prilej de reflecţie pentru lumea viitorului şi pentru fiecare dintre noi, o invitaţie la a medita despre rostul omului în lume, despre valorile care îl animă, despre angajamentul personal într-un prezent complex, contradictoriu şi derutant. “Umanitatea, spune Yuval Noah Harari, are capacitatea nu numai de a schimba cursul istoriei, ci si de a-i pune capăt”. Este o problemă de alegere, de conştiinţă, de responsabilitate. Omul nu este un “algoritm biochimic”, iar viaţa nu se reduce la “gestionarea” unor date.
