Viziunea heliocentrica asupra lumii sau heliocentrismul este o teorie potrivit careia Soarele se afla in centrul Universului. Chiar daca cercetarile mai vechi si mai noi au demonstrat ca Soarele nu se afla in centrul intregului Univers, ci un punct fix in jurul caruia se organizeaza sistemul solar, heliocentrismul ramane o teorie valida pentru descrierea sistemului nostru solar.
Astronomul si matematicianul grec al Antichitatii Aristarh din Samos a fost primul care a demonstrat, in secolul al III-lea i.Hr., prin nenumarate calcule si observatii, ca Pamantul se invarteste in jurul Soarelui si ca Soarele este centrul cosmosului limitat spatial (desi primele mentiuni apar inca din scrierile vedice, din India – secolele al IX-lea – al VIII-lea i.Hr.). Dintre scrierile sale, s-a pastrat lucrarea “Despre dimensiunile si distantele pana la Soare si Luna”, celelalte disparand odata cu distrugerea Bibliotecii din Alexandria. Aristarh a avut intuitia miscarii Terrei in jurul axei sale si in jurul Soarelui. Prin calcule ingenioase si absolut uimitoare pentru vremea respectiva, Aristarh a constatat ca Soarele are diametrul aparent ca si Luna, ceea ce insemna ca, in realitate, diametrul Soarelui este de nouasprezece ori mai mare ( s-a demonstrat mai tarziu ca este de 400 de ori mai mare). Din acest punct, Aristarh a inceput sa se indoiasca de teoria geocentrismului (Pamantul in centrul Universului). El a considerat, pe buna dreptate, ca este logic ca planetele mai mici sa se roteasca in jurul celor mai mari si, in mod firesc, a formulat teoria sa heliocentrica.
Anumite imprecizii si, mai ales, prejudecatile timpului au facut ca viziunea heliocentrica asupra lumii a lui Aristarh sa fie, mai intai, contestata vehement (Arhimede a fost unul dintre detractorii sai) si apoi uitata.
Abia in secolul al XVI-lea, Nicolas Copernic, medic si astronom de limba germana (s-a nascut in Polonia, care, la vremea respectiva, facea parte din Imperiul Prusac), a preluat, dezvoltat si aparat viziunea heliocentrica asupra lumii, dupa ce, secole de-a randul, s-a sustinut ca Pamantul are o pozitie centrala si imobila in Univers. Impactul ideilor acestui savant a fost intr-atat de puternic, la nivel stiintific, filozofic si religios, incat, in epoca si in istoria gandirii, teoria lui Copernic a fost numita “revolutia coperniciana”. Intre anii 1511-1513, valorificand observatiile astronomice pe care le-a facut din turnul catedralei Frauenburg, pe care il amenajase special pentru cercetarile sale si unde si-a petrecut mare parte din timp, Copernic scrie lucrarea “De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Contitutis Commentariolus”, un tratat in care aprofundeaza viziunea heliocentrica asupra lumii si pe care, in manuscris, o face sa circule, oferind-o prietenilor sai. Bazata pe demonstratii matematice minutioase, teoria lui Copernic demonteaza geocentrismul, o critica severa fiind adusa, in acest sens, lui Ptolemeu. Sistemul heliocentric, in opinia autorului, explica ordinea si armonia din Univers.
Exista o corelatie logica intre distantele dintre planete si centrul sistemului, pe de o parte, si perioada de revolutie a acestora (adica timpul necesar pentru ca planeta respectiva sa faca o rotatie completa in jurul Soarelui). Prin urmare, cu cat orbita unei planete este mai mare, cu atat ii trebuie mai mult timp, pentru o revolutie completa, ceea ce, in sistemul lui Ptolemeu, nu era cazul, pentru Mercur si Venus, de exemplu, cele doua planete avand, in viziunea geocentrica, aceeasi perioada de revolutie ca si Soarele. Sistemul lui Copernic permitea si masurarea distantei dintre fiecare planeta si Soare, fapt care i-a folosit, mai tarziu, lui Johannes Kepler, astronom german, pentru a calcula traiectoria astrilor si pentru a stabili legile miscarii in sistemul solar, legi pe care se va baza Isaac Newton, pentru a elabora teoria sa asupra gravitatiei.
Pentru a-si construi viziunea heliocentrica asupra lumii, Copernic a valorificat (in afara de ideile lui Aristarh), descoperirile astronomilor arabi si persani, din Evul Mediu, mai ales pe cele ale astronomilor de la Observatorul din Maragha (din nord-vestul Iranului de astazi), dar si ideile unor filozofi si oameni de stiinta din spatiul european.
In pofida noutatii si a demonstratiilor impecabile, teoria heliocentrica a lui Copernic a fost sustinuta doar de cativa dintre contemporanii astronomului, printre care genialul Leonardo da Vinci, corespondenta cu acesta realizandu-se intr-un limbaj incifrat, ceea ce demonstreaza ca, desi Papa Clement VII nu criticase explicit ideile lui Copernic, exista totusi o anume reticenta. Chiar si dupa aproape o suta de ani, multi erau tentati sa sustina, mai degraba, sistemul Tycho Brahe, teoria unui astronom danez, care a incercat o solutie de compromis (modelul geo-heliocentric), combinand sistemul geocentric al lui Ptolemeu, cu viziunea heliocentrica asupra lumii, a lui Copernic. Brahe sustinea ca Soarele si Luna se invartesc in jurul Pamantului imobil, in timp ce Marte, Mercur, Jupiter, Venus si Saturn se invartesc in jurul Soarelui.
In secolul al XVII-lea, Galileo Galilei, celebrul fizician si astronom italian, apara, cu inflacarare, teoria lui Copernic, bazandu-se si pe faptul ca era bun prieten al Papei Urban VIII. Adversarii sai, insa, erau hotarati sa puna la index teoria lui Copernic, ceea ce s-a si intamplat, in 1616. Galilei ramane un fervent aparator al viziunii heliocentrice asupra lumii, ceea ce va duce la faimosul proces din 1633, cand este condamnat, la inchisoare pe viata, de catre un tribunal ecleziastic, pentru ideile sale “eretice”. Papa, in virtutea prieteniei ce i-o purta, este gata sa ii comute pedeapsa, intr-un fel de arest la domiciliu, cu conditia sa abjure. Ceea ce si face, declarand: “Eu, Galileo Galilei, fiul lui Vicenzio Galilei, in varsta de 70 de ani, prezent aici pentru a fi judecat, ingenuncheat in fata eminentilor cardinali inchizitori, cu mana pe Sfinta Evanghelie, jur ca am crezut si voi crede, cu ajutorul lui Dumnezeu, tot ceea ce Sfanta Biserica Catolica si Apostolica afirma, prezinta si invata si ca voi abandona complet credinta falsa ca Soarele este in centrul Universului si ca nu se misca si ca Pamantul nu este in centrul Universului si nu se deplaseaza etc.”. Se pare ca, potrivit traditiei, acesta este momentul in care Galileo Galilei ar fi adaugat, pentru sine, celebrul “aparte” – “E pur si muove”/”Eppur si muove” (“Si totusi se invarteste!”), ca dovada ca, desi a trebuit sa dezminta teoria pe care o sustinuse cu atata pasiune, convingerile sale ramasesera aceleasi.
In 1664, interdictia Bisericii Catolice, care era aproape sa il trimita la inchisoare pe viata pe Galilei, a fost ridicata, dar abia sfarsitul secolului al XVII-lea aduce reconcilierea oamenilor de stiinta din Europa, pe tema heliocentrismului, gratie lui Isaac Newton si teoriei sale despre mecanica celesta.
Ideea ca Soarele este doar centrul sistemului nostru solar si ca Universul este infinit apare, pentru prima data, in scrierile calugarului Giordano Bruno. Pe baza viziunii heliocentrice asupra lumii, a lui Copernic, Giordano Bruno arata, intr-o maniera filozofica, pertinenta universului infinit, care nu are un centru, ci un numar infinit de sori si de lumi (sisteme) similare cu sistemul nostru solar. Acuzat de erezie, de catre Inchizitie, pentru “blasfemiile” sale si pentru interesul sau pentru magie, a fost condamnat cu arderea pe rug, la capatul a opt ani de procese, la Campo de Fiori (“Campul cu flori”), un cartier din Roma.
Stiinta moderna a confirmat pe deplin reprezentarea filozofico-stiintifica a lui Giodano Bruno, nemaifiind nici o indoiala ca, daca Soarele este centrul sistemului nostru solar, nu exista, totusi, un centru absolut al Universului.
