5 legi controversate din istoria umanităţii reprezintă doar un eşantion şi o provocare pentru a medita, măcar din când în când, asupra condiţiei noastre ca indivizi a căror viaţă, vrând-nevrând, este circumscrisă de reguli, norme, legi naturale, legi morale, legi sociale, şi care aspirăm, în acelaşi timp, la libertate, la adevăr, într-o realitate care nu se construieşte întotdeauna după dorinţele, idealurile, scopurile, valorile noastre.

Dacă o lege este o piedică în raport cu intenţiile oneste ale unui om, cu siguranţă legii respective îi lipseşte ceva sau a fost generată, în diverse contexte ale istoriei, de interese obscure ale unor grupuri sau colectivităţi în căutare de privilegii. Dacă legile ar putea vorbi, spunea Voltaire, celebrul scriitor şi filosof al Iluminismului francez, acestea s-ar plânge, în primul rând, de cei care le-au gândit.

Poate că cea mai bună cale de a face din lege o garanţie a libertăţii umane, în toate sensurile, este ca legea să fie cunoscută, înţeleasă, acceptată, dacă vine în sprijinul unei societăţi si să fie respinsă, dacă este anacronică sau incorectă. Istoria umanităţii ne oferă nenumărate exemple despre adevărurile relative ale legislaţiei şi despre felul în care acest teritoriu juridic a fost exploatat pentru a face din lege o garanţie a normalităţii şi a faptelor bune sau, dimpotrivă, o expresie a “celui mai puternic”.

Isegoria – libertatea cuvântului, în topul celor cinci legi controversate din istorie

Libertatea cuvântului, în orice moment şi în legătură cu orice subiect, un drept firesc astăzi în ţările civilizate, nu a existat întotdeauna, nu s-a impus de la sine, a fost nevoie de mult timp şi de multă tenacitate din partea cetăţenilor, pentru a fi acceptată şi reglementată.

În urmă cu 2500 de ani, în Atena, libertatea de expresie purta un nume – Isegoria – şi a avut un rol decisiv în viaţa publică, atenienii acordându-i mai multă atenţie decât oricărei alte instituţii sau legi, deoarece era o modalitate esenţială de denunţare a abuzurilor clasei conducătoare şi de apărare a democraţiei. Nu întâmplător, democraţia ateniană, în perioada antichităţii, una dintre primele democraţii cunoscute, a durat peste 200 de ani (începând cu secolul al V-lea i. Hr.) şi a rămas un model pentru diversele forme de organizare socială şi politică de mai târziu.

Viaţa democratică din Atena, la vremea respectivă, era susţinută de trei principii, valabile şi astăzi: isonomia (egalitatea în faţa legii), isokrateia (egalitatea puterilor în stat) şi isegoria (libertatea cuvântului). Acest din urmă drept, al libertăţii cuvântului, era considerat sacru, orice cetăţean putea să intervină în orice dezbatere publică şi să-şi exprime opinia.

Democraţiile moderne pretind a fi campioane în privinţa dreptului la cuvânt, deşi realitatea demonstrează adeseori că orice tentativă a unui cetăţean/jurnalist/organizaţie de a contrazice punctul de vedere oficial este interpretată frecvent ca “negativistă” sau sursă de conflict, de manifestare naţionalistă, de complot etc., în funcţie de context şi de subiectul în discuţie.

În epoca actuală se mai manifestă, de asemenea, o tendinţă care ar trebui să ne pună pe gânduri, din perspectiva libertăţii de exprimare. Este cazul discursurilor unor lideri politici, religioşi sau ai diverselor organizaţii extremiste, care tind să se erijeze în deţinătorii adevărurilor absolute, încercând să impună principiul “Cine nu este cu mine este împotriva mea”, având drept consecinţă radicalismul şi excluziunea socială. Faţă de astfel de manifestări, oamenii echilibraţi sau cu un nivel ridicat de cultură au tendinţa de a se izola, de a nu se manifesta, de a nu-şi exprima punctul de vedere, aspect destul de vizibil şi în societatea românească, ceea ce ar trebui să ridice nişte semne de întrebare – dacă democraţia modernă, în unele dintre manifestările ei, nu este cumva o involuţie în raport cu modelul antic.

În societatea contemporană, se mai conturează un fenomen interesant, acela al constituirii celei de-a “cincea puteri”, reprezentată de cetăţenii conectaţi, graţie tehnologiei moderne de comunicaţie – o putere care devine din ce în ce mai vizibilă, după puterea executivă, legislativă, juridică şi mediatică. Internetul, blogurile, site-urile, reţelele de socializare sunt un fel de reactivare, în variantă modernă, a isegoria, din democraţia ateniană – libertatea şi dreptul de a exprima un punct de vedere, în orice moment, pentru si de toţi cei interesaţi, în scopul de a proteja democraţia în faţa erorilor, a derivelor, în pofida opoziţiei politice. “A cincea putere în stat” ar putea deveni curând cea mai semnificativă şi tenace, susţin analiştii şi specialiştii în istoria contemporană..

Legea “Locomotive Act 1865” – în top 5 legi controversate din istoria umanităţii

Legea “Locomotive Act”, cunoscută şi sub denumirea “Red Flag Act”, din 1865, aprobată de Parlamentul britanic, poate figura, cel puţin din perspectiva prezentului, în top 5 legi controversate din istoria umanităţii. Aceasta cuprindea o serie de măsuri în vederea limitării vitezei oricărui vehicul pe drumurile publice (cuvântul “locomotivă” este folosit pentru a desemna orice vehicul motorizat). Legea mai prevedea ca orice vehicul motorizat să fie precedat de o persoană (pieton) care să poarte un steag roşu (Red Flag).

O astfel de lege s-a impus în condiţiile în care, în anii 1860, numărul autovehiculelor cu aburi crescuse semnificativ, în transporturi şi agricultură, periclitând securitatea celor care se deplasau pe jos, speriind animalele, puteau bloca drumurile înguste şi perturba liniştea nopţii. Privind lucrurile doar din perspectiva realităţii la care se referea legea explicit, un astfel de act, la momentul respectiv, pare absolut justificat.

Legea Locomotive Act/ Red Flag Act prevedea:

• Limitarea vitezei la 3 km/oră în oraş şi 6 km/oră în afara orasului.
• Autovehiculul trebuia condus de un echipaj format din trei persoane: un conducător/coordonator, un şofer şi o persoană mergând pe jos, înaintea vehiculului, la o distanţă de 55 de metri, cu o lanternă în mână, ritmul lui impunând viteza, şi avertizându-i pe cei cu vehicule trase de cai că se apropie un vehicul motorizat.

În 1878, această lege a fost revizuită, steagul roşu a fost eliminat, distanţa între persoana din avangardă şi vehicul s-a redus la 18 metri, iar aceste vehicule nu trebuiau să scoată fum, nici vapori, pentru a nu speria caii de la celelalte mijloace de transport. De asemenea, era obligatoriu ca vehiculele motorizate să acorde prioritate celor trase de cai.

În 1895, unii posesori de vehicule cu aburi s-au gândit că acestea pot fi asimilate trăsurilor fără cai şi, prin urmare, au renunţat la însoţitorul care mergea pe jos. O Curte de justiţie a judecat aceste abateri, fiecare “vinovat” a fost amendat cu un siling, iar respectivele vehicule au fost declarate ca fiind “ locomotive rutiere”, căci puteau tracta şi o remorcă, Reacţia pozitivă faţă de această întâmplare a dus la solicitarea ca Legea Locomotive Act să fie abrogată.

Întreţinerea drumurilor a fost principalul argument pentru taxarea acestor mijloace de transport, a căror greutate putea atinge şi 14 tone şi care, deplasându-se cu “ marea viteza” de 16 km/oră, ar fi putut distruge drumurile. Pe de altă parte, autorităţile au fost nevoite să recunoască faptul că, în pofida acestor caracteristici, erau mai puţin dăunătoare decât mijloacele de transport cu cai, ale căror potcoave cauzau mult mai multe daune.

Câţiva ani mai târziu, sub presiunea pasionaţilor de automobile şi, mai ales, a lui Harry Lawson, ciclist, fabricant de biciclete şi pionier al industriei de automobile din Marea Britanie, guvernul a introdus legea Locomotives on Highways Act 1896, cunoscută şi sub denumirea de “Emancipation Act”, prin care s-a definit şi autorizat o nouă categorie de de vehicule lejere, sub trei tone greutate în vid. Acestea au fost exceptate de la legea anterioară şi aveau voie să circule cu maximum 22 km/oră. După publicarea noii legi, Harry Lawson a organizat şi prima cursă, pe traseul Londra – Brighton.

Peste aproape un secol şi jumătate, jurnalistul L.J.K. Setright a lansat ipoteza că respectivele legi au fost emise pentru a împiedica deezvoltarea industriei de automobile în Marea Britanie, în virtutea unor interese financiare pe care unii membri ai guvernului, precum şi alţi oameni influenţi le aveau în industria feroviară. O astfel de interpretare pune sub semnul întrebării, dar la mare distanţă în timp, “onestitatea” celor care au promulgat “Locomotive Act”. Un adevăr relativ, care trimite un astfel de act in top 5 legi controversate.

Legea impozitului – de la ofrandele pentru zei la impozitul pe aerul consumat

În epoca actuală, a trăi într-o ţară fără impozite ar fi, probabil, visul oricărui cetăţean. O utopie. Al 40-lea preşedinte american, Ronald Reagan, spunea că “Istoria arată că, în momentul în care taxele se apropie de 20% din veniturile populaţiei, acest fapt indică o lipsă de respect din partea guvernului. Când ajung la 25%, se transformă într-un început al fărădelegii.”.

Dacă ar fi să ne gândim la 5 legi controversate din istoria umanităţii, cele referitoare la impozite ar ocupa un loc fruntaş. Din punct de vedere istoric, impozitarea a constituit un element important, care a condiţionat existenţa, gestionarea şi puterea statelor. Pe măsură ce avansăm pe scara civilizaţiei, se pare că devin tot mai sofisticate şi legile care ne guvernează, iar “impozitul pe aerul consumat” nici măcar nu este o metaforă, ci o realitate.

Mult timp s-a considerat că societăţile primitive nu au cunoscut impozitul, nu se inventase, că oamenii produceau doar atât cât să-şi asigure existenţa, fără excedent care să fie impozitat. Totuşi, Marshall Sahlins, un antropolog american, a arătat, în studiile sale, că impozitul nu a apărut ca o constrângere economică, ci este rezultatul unui mod de organizare socială, astfel încât, chiar şi în societăţile primitive, puteau fi considerate ca un fel de impozit, de exemplu, ofrandele aduse zeilor sau “darurile” care se făceau fără a se aştepta ceva în schimb, beneficiarul putând, la rândul lui, fără a fi obligatoriu acest fapt, să ofere ceva în contrapartidă, adică ceva ce se numea “dar misterios”.

Impozitul, în sensul de tribut/taxă, a fost generat de doi factori: unul politic, care a condus la plata unei contribuţii periodice a celor mai săraci către cei care deţineau puterea, şi altul religios, situaţie în care mai marii bisericilor, erijaţi în trimişi ai divinităţii pe Pământ, au devenit destinatarii “donaţiilor” sau ofrandelor.

Atestări despre unul dintre cele mai vechi sisteme de impozitare, în urma 2500 de ani i.Hr., au fost găsite în Mesopotamia, în oraşul Lagash, între Tigru şi Eufrat, pe tăbliţe de lut. De asemenea, în Codul lui Hamurabi, un cod de legi din jurul anului 1760 i.Hr., sunt consemnate şi pedepse (munca în folosul comunităţii) pentru negustorii care făceau contrabandă, pentru a evita plata taxelor,

În spaţiul european, în Grecia antică, taxe şi impozite se colectau numai în vreme de război şi se percepea o taxă lunară (metoikion) de la străinii care trăiau o vreme pe teritoriul grecesc. Ca într-o veritabilă democraţie, taxele colectate de la cetăţeni erau conpensate prin împărţirea prăzilor de război.

De-a lungul timpului, impozitele s-au diversificat, în funcţie de numărul locuitorilor, de regimul politic, de organizarea socială, de specificul fiecărei ţări în parte. În spaţiul românesc, de exemplu, primele impozite, exceptându-le pe cele din timpul ocupaţiei romane în Dacia (impozitul pe sare, plătit în natură, sau impozitul în bani), în epoca medievală s-a constituit primul sistem de impozite, plătite de ţăranii iobagi, de ţăranii liberi (în bani sau produse) şi impozitul către Poarta Otomană.

Dacă ar fi să ne referim la impozitarea diferenţiată pe venit, care suscită, în prezent, la noi, vii discuţii, în contextul în care, în ultimii ani, codul fiscal s-a schimbat de peste 60 de ori, ar trebui să ştim că acest tip de impozit are şi el o istorie interesantă. A fost susţinut, de exemplu, de Adam Smith, un foarte cunoscut economist scoţian, din secolul al XVIII-lea, de Karl Marx (fondator, alături de Friedrich Engels, al socialismului ştiinţific), ideea fiind prezentă şi în Manifestul Partidului Comunist, din 1848, şi a fost aplicată şi în SUA, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apoi şi în statele europene.

Femeile din Paris care poartă pantaloni nu mai sunt oficial în afara legii

Oricât ar părea de paradoxal şi anacronic, în raport cu timpurile emancipate în care trăim, femeile care poartă pantaloni, din marea capitală europeană, Paris, reper al lumii civilizate, nu mai sunt în afara legii abia din anul 2012. Chiar dacă legea era considerată de toată lumea mai degrabă ca o piesă de arhivă, o mărturie despre mentalitatea unor vremuri demult apuse, totuşi această lege a fost abrogată oficial abia în anul 2012.

Mai exact, este vorba de o Ordonanţă din 7 noiembrie 1799, care interzicea categoric femeilor să poarte pantaloni, o ordonanţă revizuită în 1909, când s-a autorizat ca femeile să poarte pantaloni numai dacă merg pe bicicletă sau ţin în mâna frâiele unui cal, dar şi atunci cu o autorizaţie obţinută de la Poliţie.

Pe la sfârşitul anilor 1890, o femeie a fost anchetată luni de zile pentru îndrăzneala de a ieşi în public îmbrăcată în pantaloni şi, în aceeaşi perioadă, Madeleine Pelletier, prima femeie doctor psihiatru, şi-a dorit un costum bărbătesc, pe care l-a confecţionat de altfel, ca un gest de frondă faţă de această interdicţie “morală” si juridică.

În anii 1970, acest articol vestimentar devine din ce în ce mai popular şi în rândul femeilor. Mathilde Dubesset, în prezent specialist în istorie contemporană, îşi amintea, într-un interviu, că la vremea aceea era la liceu, iar blue-jeans veniţi din America erau la modă, foarte frumoşi şi comozi.

La Paris, în Adunarea Naţională a deputaţilor, femeilor li s-a permis să îmbrace pantaloni abia în anul 1980, de când deputata Chantal Leblanc a lansat moda pantalonilor purtaţi cu taior.

Chiar şi în prezent, unii antreprenori pot impune angajatelor să poarte doar rochii şi fuste – vânzătoare, stewardese etc., pentru imaginea companiei.

Abrogarea Ordonanţei din 1799 s-a făcut la solicitarea Ministerului pentru drepturile femeii, chiar dacă era vorba de un document desuet, cu sublinierea că şi oficial trebuie să se recunoască “incompatibilitatea ordonanţei cu principiile egalităţii între femei şi bărbaţi”.

La origine, un astfel de document, precum ordonanţa care interzicea femeilor să poarte pantaloni, avea ca scop nemărturisit limitarea accesului femeilor la meserii şi funcţii care se considera a fi destinate bărbaţilor, De altfel, dacă observăm mai cu atenţie realitatea de astăzi, încă mai sunt prezente discriminări între femei şi bărbaţi (în viaţa politică, în consiliile de administraţie, în anumite afaceri, companii etc.), numai că sunt, probabil, mai bine mascate, sub aparenţa egalităţii.

O lege veche de 800 de ani interzicea femeilor din Thetford, Marea Britanie, să-şi scoată pălăriile în public

Multe dintre legile emise de-a lungul timpului, în diferite ţări sau comunităţi mai restrânse, ar putea concura pentru un loc în top 5 legi controversate din istoria umanităţii, unele având consecinţe semnificative, altele stârnind astăzi amuzamentul.

Din categoria a doua face parte, de exemplu, şi legea care a funcţionat timp de opt secole, şi prin care femeile care mergeau la recepţiile organizate de Primăria din Thetford, Marea Britanie, erau obligate să ceară voie primarului, dacă voiau să-şi scoată pălăria. Deşi pare surprinzător, având în vedere realitatea în care trăim şi, mai ales, că este vorba de un oraş din Marea Britanie, adică una dintre ţările civilizate ale Europei, abia în 2015 respectiva lege, care poate fi inclusa in top 5 legi controversate, a fost abolită, când alegerile au fost câştigate de o femeie, Francesca Robinson.

Alte 5 legi controversate, legi amuzante, stupide, neabrogate încă

Nimeni nu ar trebui să ignore legile, dar ce ar trebui să facă atunci când acestea sunt depăşite sau pur şi simplu, legi stupide, de neînţeles, încă în vigoare? Iată câteva exemple, din diferite ţări, care ar putea intra oricand in top 5 legi controversate:

• La Hong Kong, o femeie îşi poate ucide soţul infidel, dar, potrivit legii, o poate face doar cu mâinile goale. (China)
• Este ilegal să se facă poze poliţiştilor sau maşinilor de poliţie, chiar dacă apar în fundal. (Franţa)
• Cine uită cheile maşinii în interiorul maşinii, iar maşina rămâne descuiată, va fi pedepsit prin lege. (Scoţia)
• La Milano, o lege impune ca toată lumea să afişeze o faţă zâmbitoare în toate împrejurările, cu excepţia funeraliilor sau a vizitelor la spital. (Italia)
• Dacă un prinţ sau o prinţesă se căsătoreşte fără consimţământul guvernului, persoana respectivă pierde dreptul de succesiune pentru toţi descendenţii. (Suedia)
• Este ilegală practicarea vrăjitoriei sau să te declari prezicător. (Canada)