(Continuarea primei părţi)
Muntele, iarna, când poartă mantie albă, este minunat. Dacă se accesorizează cu un curcubeu sau o mare de nori, cuvintele devin de prisos.
Oana + Munţii Făgăraşului = Dragoste cu năbădăi
Doi aprilie 2013. Parcarea unui hipermarket din Sibiu. Aproximativ ora 09:00. Maşinile încep să sosească una după alta. Pasagerii lor sunt oameni veseli, în total vreo cincisprezece la număr. Nu au venit pentru a face cumpărături, cum s-ar crede, ci pentru a întregi gaşca celor care urmau să urce pe munte. Printre ei mă aflam şi eu. Pe unii în ştiam, pe alţii nu. I-am studiat pe fiecare în parte, din cap până în picioare, având o slăbicine pentru hainele de munte. După salutări, pupături, făcut cunoştinţă, ne-am reluat locurile în maşini şi duşi am fost. Încotro? Păi, spre satul Sebeşul de Sus. Pe la ora 10:00, deşi între noi doi erau kilometri buni, plus un geam, l-am văzut. Cum pe cine? Pe el, pe Făgăraşul meu iubit. Telepatic, i-am transmis gândurile mele. M-am străduit să nu fie prea fierbinţi, ca să nu i se topească zăpadă. Aveam nevoie de el nins.
Ajunşi la limita sudică a satului Sebeşul de Sus, am lăsat maşinile în tovărăşia râului Moaşa Sebeşului, lângă un pod, sperând că la întoarcere nu le vom găsi traumatizate după ce au asistat la vreo naştere. Cu rucsacii în spate, am pornit pe jos, pe poteca marcată cu triunghi roşu. Aceasta avea să ne ducă la destinaţie, mai exact la cabana Suru, urcând dealul Plăieţu şi culmea Moaşei.
La început, strecurându-se printre trunchiurile foioaselor, unele contorsionate şi/ sau cu rădăcinile la vedere, poteca a fost săracă în zăpadă. Doar câte un petic ici şi colo. Pe alocuri aveam impresia că merg prin tranşee, apele vijelioase săpând adânc în trupul de piatră şi pământ al muntelui. S-a şi tras asupra noastră, dar nu cu gloanţe, ci cu stropi de ploaie. Din loc în loc, vegetaţia lăsa deschisă câte o „fereastră” prin care puteam să-l văd pe Făgăraşul meu. Pe măsură ce luam altitudine, ajungând în împărăţia coniferelor veşnic verzi, am început să păşim pe un covor întins de omăt. Zăpada era cam apoasă, alunecoasă şi solicitantă. După trei ore şi jumătate de urcuş, am ajuns la cabană (1450 m altitudine). Din păcate, niciun lătrător nu ne-a întâmpinat. După părerea mea, cabana fără căţel este ca nunta fără lăutari. Am intrat şi ne-am făcut comozi.
Profitând că încă mai era lumină afară, pe la ora 17:00, împreună cu Angela, am ieşit din cabană. Zăpada imaculată, fără urme, care acoperea poiana unde ne aflam, mă atrăgea ca un magnet. Şi am fost nemiloasă, călcând-o în picioare pe o suprafaţă cât mai mare. „Pătura” albă nu reuşise să ascundă sub ea ruinele fostei cabane, distrusă în iarna anului 1996, în urma unui incendiu. Trecutul se învecina cu prezentul. Cu siguranţă şi viitorul era pe acolo, pitit după unul dintre brazii care împrejmuiesc poiana. Făgăraşul nu a fost prea sociabil, băgându-şi capul sub nori cenuşii. N-am insistat, sperând că a doua zi va fi în toane mai bune. Odată cu lăsarea întunericului a început să bată vântul, gonindu-ne în cabană. Cu coada ochiului am apucat să văd Depresiunea Făgăraşului, aflată la picioarele noastre. Işi pusese rochia cu sclipici, pregătindu-se să se ducă la club. Peste mijloc se înfăşurase cu râul Olt.
În cabană, unde ne aflam doar noi, domnea voia bună…şi fumul. Mult fum, provenit de la godinul care încălzea sala de mese. Vântul îl forţa să se întoarcă din drum, trimiţându-l înapoi pe coş. Astfel, în loc să ia calea cerului, intra în plămânii şi ochii noştri. Deschiderea din când în când a uşii de la intrare era impetuos necesară. Şugubăţ din fire, prezenţa cabanierului a compensat acest disconfort. S-au spus glume, iar mintea ne-a fost antrenată de diverse jocuri logice. Gen: cum să separi două piese metalice, unite între ele; cum să ajungi teafăr şi nevătămat la baza unei stânci înalte de 100 m, aflându-te în vârful ei şi având la tine doar o coardă lungă de 75 m, putând să te ajuţi şi de cei doi copaci crescuţi pe stâncă, unul în vârf acesteia şi altul pe la mijloc; sau cum să scoţi o monedă dintr-o farfurie cu apă, fără să te uzi pe degete, ajutându-te doar de un pahar, o lumânare pastilă şi un chibrit. În acea noapte mi-am îmbogăţit vocabularul cu un nou termen – nod semicabestan. Din partea casei am primit o sticlă cu şampanie, cu care Ionela ne-a făcut cinste cu ocazia zilei ei de naştere. Şi astfel au trecut orele, oboseala trimiţându-ne într-un final la culcare, în camera de la etaj, unde am dormit cam înghesuiţi.
A doua zi ar fi trebuit să ne trezim devreme, ca să urcăm spre Şaua Suru. Dar doar câţiva au reuşit să fie matinali. Abia când ei au revenit la cabană, noi, ceilalţi doritori de o drumeţie, ne-am pornit din loc. Emoţii mari, la gândul că o să ajung la nivelul impunătorului Făgăraş. Urmând marcajul triunghi albastru, am ieşit în golul alpin. Eu făceam un pas înainte, vrând să ajung să-l îmbrăţişez, iar Făgăraşul sufla înspre mine, dându-mă trei paşi mai în spate. De câteva ori era cât pe ce să-mi iau zborul, noroc că am fost ţinută. Nu mai spun de zăpada care i se aliase şi care mă pişca nemiloasă de faţă. M-a chinuit el, dar a fost şi drăguţ cu mine, oferindu-mi un minunat buchet de flori, sub forma unui curcubeu. Deh, dragoste cu năbădăi. Cu greu, făcând faţă vântului puternic, am reuşit să ajungem la monumentul de pe Fruntea Moaşei, ridicat în onoarea salvamontistului Robert Ungureanu Baltreş, care a murit în anul când eu m-am născut, fiind surprins de o avalanşă. Nu mai era chip să înaintăm. Mai sus vizibilitatea era redusă, vântul bătea ca nebunul, noi nu eram echipaţi corespunzător, aşa că am făcut cale întoarsă. “Bine, Făgăraşule, fie cum vrei tu!”, am zis în sinea mea.
Reveniţi la cabană, am mâncat pe fugă, ne-am pus rucsacii în spate şi am pornit la vale. Mirosul de fum s-a ţinut scai după noi, încât fioroasele animale ale pădurii ar fi putut să ne confunde cu slana afumată. Aşa cum cere tradiţia, şi această tură am încheiat-o într-un restaurant, unde ne-am omenit, că doar meritam.
Munţii Făgăraşului, zăpada şi marea de nori
Nu mă mai întâlnisem cu el de peste cinci luni. Îmi era foarte dor de Făgăraşul meu. Îl visam noaptea şi mă gândeam la el ziua. De vreo două ori îl zărisem de la distanţă. L-am strigat, dar nu m-a auzit. Mă întrebam dacă s-a schimbat în tot acest timp, aşteptându-mă să i se fi rărit „podoaba capilară” şi să fi devenit cărunt, de acestea ocupându-se cei care taie pădurile şi iarna. Altfel, eram convinsă că a rămas acelaşi: semeţ, puternic, frumos.
Iată că a venit şi mult aşteptata zi de 14.12.2013, când urma să mă reîntâlnescu eu el, cu Făgăraşul. În jur de ora 09.00 ne-am strâns în parcarea de la Kaufland, vreo cinci sau şase maşini, respectiv douăzeci de persoane. Printre care şi un omuleţ, pe nume Răzvan Damian, care stătea pitit în burtica mamei lui, Angela.
Din Sibiu am pornit spre cabana Poiana Neamţului (705 m alt.), via Avrig. Am lăsat maşinile lângă cabana mai sus pomenită şi am pornit pe jos, pe marcaj cruce roşie. La început am mers paralel cu râul Avrig, pe drum forestier îngheţat, apoi, trecând un podeţ peste râu, am început să urcăm prin pădure, pe muchia Scărişoarei, până la cabana Bârcaciu (1550 m alt.). Eu am făcut acest traseu în trei ore jumătate, cu multe pauze pentru pozat.
A ştiut Făgăraşul meu ce-mi place şi m-a aşteptat cu bunătăţi: zăpadă şi o frumoasă mare de nori. Ajunsă la locul unde urma să ne petrecem noaptea, am fost întâmpinată de Anuk, un căţel care se confunda cu zăpada, având blana albă. Era mare, lăţos şi proaspăt tătic. Deşi mi-a lăsat impresia că şi el este un veşnic puiuţ, dornic să se joace mereu. Încă era la faza de ros, cabanierul, nea Petre, sfătuindu-ne să nu ne lăsăm beţele de trekking pe jos, dacă nu vrem să rămânem fără ele. Şi nu s-ar mai sătura să fie mângâiat, scărpinat şi masat. Mă întreb, oare cum ar reacţiona dacă ar vedea ursul? Cred că s-ar lua la trântă cu el, dar în joacă.
Cabana ce are ca logo cocoşul de munte este înconjurată din trei părţi de vârfuri, în partea dreaptă având depresiunea Făgăraşului, în acea zi aflată sub plafonul de nori. Cât vedeai cu ochii, mult alb. Albul zăpezii de pe vârfuri şi de pe cabană. Albul blăniţei lui Anuk. Albul mării de nori şi a norilor de deasupra noastră, umbra acestora din urmă tolănindu-se pe marea de nori. Şi verdele pădurii de conifere, combinat cu albul hainei sale de omăt. În depărtare, dincolo de Depresiunea Făgăraşului, se vedeau Apusenii. Pe la ora 16:00, orizontul a început să se înroşească.
Odată cu ducerea Soarelui la culcare, ne-am retras şi noi în cabană. Unii discutau, alţii jucau cărţi, în timp ce alţii pregăteau tartinele. Nu a lipsit ritualul băutului cogniacului: te ţii de nas, dai pe gât băutura din pahar, după care miroşi părul persoanei de lângă tine. Apoi i-am cântat “la mulţi ani!” lui Sasha. Acesta, pe lângă bătaia primită cu o seară înainte, de la nişte darnici necunoscuţi, şi cadoul de la noi, a mai primit şi două torturi făcute de tanti Mariana, unul cu o lumânare sub forma cifrei 3, altul cu o lumânare sub forma cifrei 0, Shasha împlinind frumoasa vârstă de 30 de ani. Iar Ionela ne-a cântat, aşa răguşită cum era. S-au consumat bomboane Bucuria şi alte delicii de peste Prut.
Pe la ora 20:00 am ieşit să fac pentru prima oară poze cu expunere lungă, folosindu-mă de trepiedul şi telecomanda lui Ştefan. A fost o joacă interesantă. Cerul era plin de stele şi străbătut de avioane, iar pe marea de nori se vedea o pată portocalie, provocată de lumina din Sibiu. Am văzut şi o stea căzătoare, fiind perioada curentului de meteori Geminide. După vreo treizeci de minute, fiind încălţată în adidaşi, bocancii uscându-se lângă sobă, mi-au îngheţat picioarele şi a trebuit să mă întorc la căldura cabanei.
A doua zi (15.12.2013), marea de nori, cerul albastru şi soarele strălucitor ne-au dat bineţe. O parte dintre noi ne-am pregătit să mergem … nu la plajă, ci pe platou. Pe o distanţă scurtă ne-a însoţit şi Anuk, după care s-a întors la cabană. Tătic responsabil. În unele locuri picioarele mi se afundau până la genunchi în zăpadă. Am trecut de pădure, apoi de jnepenii care se ascundeau sub zăpadă şi am ajuns sus. Acolo ne aştepta soarele. Reflexia razelor sale în zăpadă producea o lumină foarte puternică care putea să ducă la orbirea zăpezii (oftalmie). Offf, şi ochelarii mei de soare stăteau bine-mersi în rucsac, la cabană. Marea de nori dădea impresia că este una cu zăpada. Dacă ar fi fost și ceață, am fi avut parte de fenomenul whiteout, respectiv un tot albicios. De aici, de pe platou, dacă mai făceam un pas ajungeam la cabana Negoiu, iar după al doilea pas aş fi pus piciorul pe vârful Negoiu. Așa îmi păreau, că sunt aproape, dar era doar o iluzie vizuală, așa că vizita lor rămâne pentru altă dată. Cu atâtea minunăţii împrejur, cu greu m-am urnit din loc.
La coborârea de pe platou am remarcat umbrele de pe zăpadă, apărute ca urmare a îmbrăţişării dintre lumina soarelui şi brazii pădurii. Ajunsă la cabană, am vrut să-i cunosc pe puii lui Anuk. Erau la ora mesei, unii peste alţii, albi, ca tatăl lor, sau albi cu negru, ca mama lor. Nişte dolofani drăgălaşi.
Pe la ora 14:00 am început coborârea spre maşini, pe acelaşi marcaj CR. Înaintând în pădure, ne-am „scufundat” în marea de nori. Cerul albastru şi soarele cel vesel au rămas deasupra plafonului de nori. Ceaţa se aşeza pe părul nostru, făcându-l alb.
În acea zi am luat patru căzături: trei pe zăpadă, pe potecă, şi una pe gheaţă, pe drumul forestier. Pentru căzătura pe gheaţă am primit nota zece pentru impresie artistică. La ora 16:00 eram înapoi la maşini. Pe curând, Făgaraşul meu!
(Urmează partea a treia.)
