Acasă la Eminescu

Îl caut cu nerăbdare prin fiecare cameră. Este de negăsit. Dar doamna Ana îmi spune că nu e acasă și, în lipsa lui, i-a lăsat ei vorbă să ne primească. Cum știe mai bine. Un pic dezamăgită, îmi rotesc ochii peste toate obiectele neînsuflețite ale închinării lui. Un sfeșnic din argint, lângă o scrumieră…da, cu siguranță sunt acasă la Eminescu!

În liceu, mi se părea un poet prea siropos. Aveam senzația, ori de cîte ori citeam vreo operă de-a sa, că mănânc șerbet de vanilie. Ceva mai dulce nici că pot găsi pe lumea asta, îmi spuneam. Și acest sentiment m-a urmărit și peste ani când, unul dintre profesorii din facultate îmi servea poeți la fiecare revedere, pentru a-mi „forma mâna” în materie de versuri. Atunci nu înțelegeam de ce. Acum însă, îi mulțumesc. Îl studiam pe Eminescu pentru că era poetul național și mă gândeam că trebuie să fi avut ceva în cap oamenii aceia care i-au conferit titlul ăsta. Și nu pentru siropurile șerbetice din miez de noapte. Mi-am păstrat ani buni senzația asta de dulcegărie, până în dimineața aceea de vară când am pășit, pentru prima dată, în universul lui. Până când i-am atins o parte din obiectele care îl însoțeau în viață și scris. Până când am învățat de ce este Eminescu poetul național.

Veșnicia s-a născut la sat, cum a spus Blaga

Ipotești. Satul atâtor versuri eminesciene nu este cu nimic diferit de alte sate. Ceea ce l-a făcut însă să intre în memoria colectivă este tocmai Eminescu. În dimineața în care am ajuns la el acasă, poetul plecase de cu zori, la redacție. Lăsase ușile larg deschise ca soarele să pătrundă și în sufletul casei, nu numai în al lui și o lăsase pe Ana în prag, să ne povestească despre el. Ana este muzeograf. Dar, în taină, este îndrăgostită de Eminescu. Își începe povestirea, odată cu nașterea poetului. O ascult mirată și, după cum mângăie fiecare obiect care odinioară a aparținut acestuia, îmi este clar cât de tare îl iubește. Încă nu i-am înțeles gesturile, dar mă găndesc că nu poți să fii muzeograful casei eminesciene fără să-l iubești pe poetul acesta.

Un scrin ce amintește de o cochetărie aparte a doamnelor de la 1800, scaune din piele decorată prin pirogravură sau sculptură, canapele tapisate, ștergare frumos scrobite și atârnate lângă icoane vechi de când lumea… așa arăta sufrageria în care micul Eminescu își bea câteodată ceaiul împreună cu tatăl său. Trec pe rând, dintr-o cameră în alta, iar podeaua de lemn scârțăie ușor sub tălpile noastre obosite de atâta drum. Dormitorul, destul de primitor, îmi înfățișează o parte din îndeletnicirile zilnice ale poetului. Îl văd parcă, cu ochii minții, aplecat la lumina sfeșnicului de pe măsuță, scriind de zor câte o poezie în nopți geroase. Patul, destul de micuț, cred că nu l-a găzduit prea mult. Ana îmi spune cum lucra nopțile la versurile lui, până la 4 dimineața. La ora șase începea deja munca pentru ziar. Patul îmi confirmă spusele ei. Este aproape neatins, cearceafurile de un alb imaculat, netezite până la exasperare, îl așteaptă să-și odihnească măcar ochii, dacă nu și gândurile.

Casa de la Ipotești a fost reconstruită în 1979 și o parte din mobilierul de aici nu este cel original. Dar pianina, soba aceea impresionantă în jurul căreia se adunau membri familiei în serile răcoroase, micile tablouri din care ne privesc și astăzi poetul și cei dragi lui, scaunele acelea lucrate manual în piele… aproape că îi simți pașii și răsuflarea în fiecare colț al casei și sufletul îi este impregnat parcă în obiectele păstrate aici! Încă nu înțelegeam de ce este Eminescu așa special. Până când…

Revelații eminesciene

Ana ne-a invitat în biroul tatălui lui, care, ulterior, i-a fost și lui Mihai partener și sprijin pentru atâtea gânduri și idei. După ce ne povestește câte ceva și despre frații lui Eminescu, ne strânge pe toți în jurul biroului acela din lemn masiv. Pe el, o coală A3 pe care zăresc niște versuri dispuse simetric, în fiecare dintre cele patru colțuri. Nimic neobișnuit însă. Ana vorbește despre opera lui Eminescu de parcă ar privi în ochi un sfânt și nu un om, înzestrat cu un dar deosebit. Mă tot mir de scrisul lui minuscul, îmi imaginez cum se chinuia să scrie la lumina lumânării noaptea și nu înțeleg. Tot nu înțeleg. Nici de ce e poetul nepereche, nici de ce scrie așa mic.

Atunci se produce transformarea. Ana ne spune că acea coală A3 este singurul obiect din casă pe care avem voie să îl atingem. Nimeni nu îndrăznește însă. Îmi iau inima în dinți, până la urmă este doar o coală, chiar dacă poartă amprenta geniului lui Eminescu! După ce mă lasă preț de câteva secunde să analizez mai îndeaproape scrisul eminescian, Ana îmi spune să întorc foaia! Am întors-o. Și respirația mi s-a oprit, cred, preț de câteva minute. Priveam uimită aceleași versuri ca pe verso, dar, acum, pline de ștersături, corecturi, adăugiri, transformări prin care nu credeam că pot trece de atâtea ori asemenea creații. Fiecare vers în parte era luat și remodelat, tăiat și completat de nenumărate ori, până când, iambul, troheul și rima aveau să vadă forma finală, aceea de pe spatele colii îngălbenite. Nu puteam să cred că e real. Ana povestea lângă mine, dar nimic din ființa mea nu o mai auzea, pentru că abia atunci, în locul acela, datorită acelei coli A3 am înțeles ce este Eminescu. Abia atunci am înțeles de ce e Ana îndrăgostită de el. Și abia atunci am învățat cum e să iubești un geniu.

Ana a văzut transformarea pe chipul meu. A zâmbit și a plecat mai departe cu ceilalți turiști. Mă lasă acolo, singură, preț de câteva clipe, în compania lui Eminescu. Închide ușa biroului și eu rămân, tot cu foaia aceea în mână, privind în gol. Câtă muncă! Câtă înverșunare întru perfecțiune! Câtă dăruire pentru una dintre artele acelea frumoase! Mă uit la literele acelea alungite. Le privesc fascinată! Țin în mână, pentru prima dată în viață, munca lui Eminescu. Și abia atunci am început să înțeleg și scrisul acela minuscul! Da, cu siguranță esențele tari se păstrează în sticluțe mici! Cu siguranță, geniul, atingerea unei astfel de muze nu se strigă la orice colț de stradă ci se păstrează în litere de-o șchioapă, pentru cine are ochi să vadă, pentru cine citește cu sufletul și nu cu mintea!

Tulburătoare transformare! Incredibilă revelație! După ani în care am citit operele sale, după atâta studiu și analiză pe text, nimic nu a reușit să mă facă să îmi placă Eminescu, mai mult decât coala aceea de hărtie îngălbenită de vreme!

Ana se întoarce și mă găsește tot privind versurile acelea. Zâmbește cu tâlc și mă întreabă: „I-ai privit în suflet, așa-i”? Da, privisem în sufletul Luceafărului. Privisem dincolo de stele, dincolo de serile de pe dealuri sau de florile albastre care îi chinuiseră ochii. Privisem direct în sufletul său nemuritor care lăsase, pentru o clipă doar, atingerea muzei să coboare pe pământ!

Am zâmbit la rândul meu! Au trebuit să treacă ani, să studiez atâta amar de vreme operele sale, să bat drum lung de la București până la neuitatul Ipotești, ca să înțeleg de ce este Eminescu poetul nepereche! Uneori, drumurile sunt inițiatice, mi-am spus, nu numai de documentare!

Înapoi în prezent

În curtea din jurul casei, regăsesc și mica bisericuță a familiei, precum și mormintele părinților lui Eminescu. Din fotografiile de acolo, îmi dau seama cât sunt de mândri de odrasla lor, chiar și din lumile în care sufletelor lor trăiesc acum. Un tei, nu atât de bătrân ca acela din Iași i-a fost, cu siguranță, confident poetului și aici, ori de câte ori gândurile despre Veronica nu-i dădeau pace sau versurile nu îl mulțumeau pe deplin!

Universul acesta, lumea plină de tâlc în care am pășit sunt parcă rupte dintr-un basm de demult. E drept că a trecut ceva vreme de când micul Eminescu se străduia să rămână în eternitate prin munca sa! A trecut și mai multă vreme de când, curtea aceasta, casa aceasta nu mai sunt gazde chicotelor de copii, de acum două veacuri. Dar Ana are grijă să țină vii toate aceste amintiri ale celor de demult.

Era dimineață când am pășit prima dată în noua mea viață, plină de Eminescu! Și se făcuse amiază, cînd mi-am luat rămas bun, pentru cine știe câtă vreme, de la spațiul acela în care odinioară muzele se plimbau în voie peste fiecare fir de iarbă! Ana ne râde din prag. Restul sunt deja de mult în autocar. Iar mie nu-mi vine să mă desprind. Nici de ea, nici de Eminescu. Șerbetul de vanilie este, acum, o delicatesă depășită. N-am greșit când spuneam că versurile eminesciene împrăștie o dulceață aparte. O aromă de tei, completată de izul puternic al inspirației.

Ana rămâne să păzească, ca și până acum, moștenirea aceasta a neamului nostru. Eu îmi port gândurile înapoi, la momentul în care, ținând acea foaie în mână, m-am întâlnit cu veșnicia! Și nu pot decât să zâmbesc, privind cum roțile autocarului aleargă cât mai departe de ea! Știu acum că nimic nu mă va mai despărți de nemurire, pentru că, într-o vară, pentru câteva clipe, ea a prins formă în mâinile mele!

NB: Fotografiile aparțin autorului acestui articol și nu pot fi reproduse decât cu acordul scris al acestuia!