Accentul pune în evidență pronunțarea mai intensă a unei silabe din structura unui cuvânt. În limba română, accentuarea corectă a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite probleme, deoarece accentul este liber, putând fi pe silaba finală (de-cór), pe silaba penultimă (bí–ne), pe antepenultimă (gí-ne-re), pe a patra silabă (chél-ne-ri-ta) etc.
În cursul flexiunii (formele pe care le iau cuvintele, în funcție de categoriile specifice – număr, gen, persoană, conjugare etc. – pentru a exprima diferite raporturi gramaticale), accentul rămâne, de multe ori, stabil, dar sunt și situații în care se schimbă: nóra – nuróri, sóra – suróri, zéro – zeróuri, rádio – radióuri, aduséi – adúseram, cánta – cantá etc. În general, pentru un vorbitor nativ de limbă română, pronunțarea corectă a cuvintelor se învață prin uzul limbii, fără a fi nevoie de prea multe teoretizări.
Îmbunătățirea pronunției și scrierii
- Reguli de Bază: Înțelege importanța silabei accentuate în cuvinte pentru a clarifica sensul și a evita ambiguitățile. De exemplu, diferența dintre „cópii” (pluralul lui ‘copil’) și „copíi” (forma de la „a copia”).
- Exerciții de Pronunție: Practică pronunția cuvintelor cu accent variabil, concentrându-te pe modul în care accentul schimbă înțelesul cuvintelor. Aceasta poate ajuta la îmbunătățirea abilităților de vorbire și la o mai bună înțelegere a limbii.
- Utilizarea Dicționarelor: Encurajează utilizarea dicționarelor pentru a verifica accentuarea corectă a cuvintelor noi sau neclare. Aceasta este o practică bună pentru toți vorbitorii de limba română, indiferent de nivelul de competență.
Ezitările în accentuarea corectă a unor cuvinte apar, însă, când este vorba de cuvinte împrumutate din alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un anume fel de „urechea muzicală” a unui vorbitor sau altul.
- Astfel, DOOM (Dictionarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române), ediția a doua, adăugită și revizuită, stabilește, ca normă, o singură posibilitate de accentuare a unor cuvinte precum: caractér, regízor, avárie, dóctorita, fenomén, únic, adíca, áripa, calúgarita, sevér.
- În cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se acceptă două posibilități de accentuare, preferata fiind, însă, prima trecută în dicționar: profésor/profesór, ántic/antíc, íntim/intím, tráfic/trafíc, gíngas/gingás, penúrie/penuríe etc.
- Unele substantive proprii, chiar dacă sunt formate prin același procedeu, al derivării, se accentuează diferit, în funcție de originea și structura lor: Rotáriu, Pescáriu, Vasilíu, Atanasíu etc.
- Substantivele provenite din infinitivele lungi ale unor verbe de conjugarea a doua, terminate în –ea, se accentuează pe sufix: preveedére.
- Formele verbului a fi, la indicativ, timpul prezent, se accentuează corect pe silaba penultimă: súntem, súnteti.
- Verbul a tăcea (conjugarea a doua, în –ea), la indicativ, prezent și conjunctiv, formele de persoană întâi și a doua, și imperativ (persoana a doua) se accentuează pe sufixul –e – t́ăcéti – iar cele de conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe tema – báteti.
- O altă situație specifică limbii române este și distincția, prin accent, între omografe (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunță diferit), având sensuri distincte: tórturi/tortúri, cópii/copíi, éra/erá, ácele/acéle, compánie/companíe, vésela/veséla, nódul/nodúl etc.
