Summum bonum este o expresie latinească și înseamnă “cel mai înalt bine” sau “binele suprem” (lat. summum – cel mai înalt / suprem şi bonum – bine). Sintagma apare în filosofia antică, în special în operele lui Marcus Tullius Cicero (secolul I i.Hr.), cel mai mare orator al Romei antice, savant, scriitor, care a preluat și a popularizat ideea din filosofia greacă. De altfel, el traducea frecvent concepte dezbătute de filosofi precum Platon și Aristotel.
„Summum bonum” desemnează scopul final al vieții umane, acel bine absolut spre care tind toate acțiunile noastre. Interpretarea sintagmei diferă în funcție de școala filosofică. Pentru Aristotel, de exemplu, “binele suprem” este fericirea (eudaimonia) – “inflorirea umană”, o viață reuşită, trăită virtuos și rațional. Eudaimonia nu se defineşte prin plăcere sau posesie de bunuri etc., ci ca “stare a sufletului”, ca realizare a potențialului personal.
Pentru stoici (școală filosofică dominantă în Grecia și în Roma antică, punând accent pe tărie sufletească, acceptarea destinului și stăpânirea emoțiilor), “cel mai înalt bine” este viața în acord cu natura și rațiunea, valoarea centrală fiind “virtutea”.
La epicurieni (adepţii filosofiei lui Epicur, secolul III i.Hr.), binele suprem este plăcerea, dar în sens moderat și rațional – lipsă a suferinței, linişte sufletească (ataraxie).
Dacă în antichitate, conceptul era central în etică şi fiecare școală filosofică încerca să definească “binele suprem” în funcţie de diverse repere morale, în Evul Mediu, gânditori creștini, precum Toma d’Aquino, au identificat „summum bonum” cu Dumnezeu — binele absolut și final – de care omul se poate apropia prin viața morală.
În epoca modernă, diversi filosofi (Immanuel Kant, de exemplu) au reinterpretat termenul, definind “binele suprem” ca un ideal moral, reunind virtutea și fericirea. Alţii consideră că nu există un “bine suprem” universal (Friedrich Nietzsche) sau că nu există un scop dat, fiecare îl creează pe cel care l-ar putea defini (Jean Paul Sartre).
Summum bonum – utilizarea expresiei în limbajul modern
Astăzi, expresia “Summum bonum” este utilizată mai ales în contexte elevate (de pildă, “Căutarea adevărului a devenit summum bonum al cercetării”, “Libertatea este summum bonum al societății” etc.), dar şi in limbajul comun (“Pentru unii, vacanța este summum bonum al anului” etc.), cu înţelesul de “cel mai important lucru”.
Aşadar, conceptul de “Summum bonum” presupune, practic, o întrebare universală – Care este scopul suprem al vieții? Iar răspunsurile diferă, în funcţie de epocă, de context – fericirea, virtutea, plăcerea, Dumnezeu, sensul personal. De asemenea, se poate constata că, în timp ce, pentru filosofia orientală, “binele suprem” se referă la “cum să te eliberezi de existență”, cum să te detaşezi de suferință, pentru spiritualitatea occidentală, răspunsurile vizează o existenţă împlinită.
Dacă ar fi să ne întrebăm, astăzi, ce ar trebui să facem pentru a ne apropia de “binele suprem” şi am lua ca repere diversele interpretări ale expresiei, probabil că ar trebui: să acţionăm echilibrat, să evităm extremele (nici lene, nici exces), să ne facem datoria (la muncă, în familie), să luăm decizii raționale, nu impulsive, să practicăm disciplina şi calmul, să evităm stresul inutil, să practicăm mindfulness (atenție conștientă), să reflectăm asupra propriilor gânduri, să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile noastre, pentru că, până la urmă, fiecare îşi construieşte “sensul” vieţii.
