Argumentul ad personam (în latină, argumentum ad personam) înseamnă “argument la persoană” şi desemnează, într-o discuţie, un atac personal al uneia dintre părţi la adresa celeilalte, fără legătură cu fondul dezbaterii, fără a se furniza contraargumente pe subiectul abordat şi încercându-se discreditarea conlocutorului. Este o realitate pe care, din nefericire, o putem remarca adeseori, în comunicarea cotidiană, inclusiv în mediul virtual al Internetului, care, pentru unele persoane, este “spaţiul ”unei “libertăţi” inadecvat înţelese, atunci când se asociază şi cu un anonimat protector şi, eventual, cu tare de personalitate deficitar gestionate.
Comunicăm în fiecare zi, în diverse contexte, în diverse feluri, comunicăm cu intenţia de a transmite şi a primi informaţie, de a fi persuasivi în raport cu receptorii noştri, altfel demersul nu ar avea sens, ne-am limita la nevoile primare sau la tăcere. Dar persuasiunea, capacitatea de a-l convinge pe interlocutor în legătură cu ceea ce comunicăm, este în relaţie directă cu modul fiecăruia de a gândi şi de a cuprinde în cuvântul cel mai potrivit ceea ce gândeşte, depinde de gradul individual de inteligenţă şi de educaţie.
Limbajul uman se diferenţiază de alte forme de comunicare prezente în natură (limbajul nearticulat, de exemplu) şi este unic tocmai pentru că este sau ar trebui să fie deschis, productiv, creativ, nuanţat, chiar şi atunci când ne situăm pe poziţii divergente faţă de cei cu care interacţionăm. Retorica, arta şi ştiinţa de a vorbi frumos, de a fi elocvent, de a convinge un auditoriu prin rigurozitatea argumentaţiei, prin frumuseţea stilului si bogăţia limbii, se învaţă şi ne învaţă că trebuie respectate, în orice comunicare, principiul cooperării şi al politeţii, fără a exclude, evident, între nişte limite rezonabile, doza de subiectivitate şi imprevizibil, care să asigure “sarea şi piperul” unui dialog.
Argumentul ad personam şi resorturile psihologice ale acestuia
Aşa cum am precizat încă de la începutul articolului, argumentul ad personam/atacul la persoană, într-o discuţie, constă în a ataca persoana/emiţătorul unui mesaj, şi nu ideile pe care le exprimă, cel care apelează la un asemenea mijloc de interacţiune având convingerea că, în acest fel, a anulat argumentarea celuilalt.
Arthur Schopenhauer, celebru filosof german din secolul al XIX-lea, într-o lucrare intitulată “Arta de a avea întotdeauna dreptate” explică argumentul ad personam într-un capitol numit “Ultima stratagemă”, chiar cuvântul “stratagemă”, din titlu, făcând aluzie la faptul că argumentul ad personam este un tertip, un vicleşug, prin care cineva încearcă să-l surprindă şi să-l înşele pe interlocutor.
Autorul subliniază că o persoană care nu are exerciţiului dialogului sau care constată că interlocutorul îi este superior sau îl desconsideră pe acesta dintr-un motiv oarecare, va încerca să “câştige” făcând observaţii dispreţuitoare, jignitoare, nepoliticoase la adresa acestuia, chiar şi în condiţiile în care îi este necunoscut.
Se abandonează, în acest fel, subiectul disputei, apelându-se la argumentul ad personam, o regulă foarte populară, remarcă Schopenhauer, deoarece oricine o poate aplica, în condiţiile în care nu intervine o autocenzură, care este un reflex al unui anumit grad de educaţie. În asemenea situaţii, cel care este, întâmplător sau nu, ţinta invectivelor, în mod firesc se întreabă care este modalitatea de reacţie cea mai potrivită, deoarece, dacă ar proceda în acelaşi mod, totul ar degrada într-un schimb de calomnii.
Specialiştii în psihologia limbajului, analizând diverse situaţii de comunicare, au ajuns la concluzia că indivizii “toxici”, cei care resping din principiu apelul la argumente şi contraargumente, care se consideră “atotştiutori”, sceptici în legătură cu orice, inclusiv, în mod absurd, cu adevărurile general valabile, care sfidează logica şi regulile minimei politeţi sunt, în general, persoane antisociale, cu frustrări mascate, negativiste, dornice de manipulare.
Aceştia, din instinct sau ca urmare a unui exerciţiu îndelungat şi constant, au tendinţa de a falsifica sau de a deforma mesajul care ajunge la ei, apelând la “stratageme” de felul: “Nu este adevărat ceea ce spui, este un fals, o exagerare, o minciună, o închipuire!” sau vor invoca false dileme, sofisme (un raţionament care ar putea părea corect din punct de vedere formal, dar greşit din punctul de vedere al conţinutului). Vor face totul pentru a se pierde total din vedere punctul de plecare, subiectul în sine, şi a deturna discuţia în intregime, pe drumul dorit de ei.
În astfel de cazuri, spun psihologii, dar putem constata şi noi, din experienţa noastră de comunicare, există o singură soluţie, una radicală – ignorarea completă a unui astfel de comportament, conştientizând faptul că, în realitate, respectivele persoane nu au de disputat ceva cu cei pe care-i calomniază (şi care reprezintă doar un pretext), ci cu ei înşişi. Apelul la raţiune, la logică, la argument, în asemenea cazuri, este complet inutil. Pentru a accepta o astfel de realitate, cel puţin ciudată din punctul de vedere al unui om normal, este nevoie de voinţă, de stăpânire de sine, de inteligenţă.
Mai există definit în retorică un tip de argument apropiat de argumentul ad personam, şi anume argumentul ad hominem, acesta din urmă vizând nu atât discreditarea persoanei care transmite un mesaj, implicit o informaţie, ci felul în care a fost argumentată informaţia respectivă sau circumstanţele în care se transmite. În ambele cazuri însă este vorba de o îndepărtare/ignorare a mesajului propriu-zis.
Argumentul ad personam, agresivitatea verbală versus discursul polemic
Există o diferenţă majoră între agresivitatea verbală şi discursul polemic, exact ca aceea dintre argumentul ad personam, pe de o parte, şi argumentul cu sens, raţional, fundamentat, pe de alta. S-au scris nenumărate cărţi, de-a lungul timpului, despre agresivitatea verbală, manifestată în cele mai diverse împrejurări, de la viaţa cotidiană, la istorie, literatură şi politică. Dintre volumele publicate în anii 2000, pe această temă, remarcabile sunt, de exemplu, “Cuvântul care ucide. O istorie a violenţelor intelectuale din antichitate, până în zilele noastre”, carte a francezilor Vincent Azoulay şi Patrick Boucheron, “Sociolinguistic Investigations of Arguments în Conversations” (Investigaţii socio-lingvistice ale argumentelor în conversaţie),Cambridge University Press, de Allen Grimshaw, “Why we curse : a neuro-psycho-social theory of speech” (“De ce blestemăm/injurăm: o teorie neuro-psiho-sociala a limbajului”), de Timothy Jay etc.
Agresivitatea, din nefericire, în diversele ei ipostaze, inclusiv cele verbale, a devenit o manifestare din ce în ce mai virulentă în zilele noastre. Nu ne naştem agresivi, cauzele agresivităţii trebuie căutate în educaţie şi în anii copilăriei, în nevoile de afecţiune şi relaţionale nesatisfăcute ale copiilor, în relaţiile cu părinţii, aşa cum susţin la unison specialiştii în psihologie. Apoi, într-o societate în care câştigă cel mai “tare”, cel mai “vocal”, mulţi înţeleg că “forţa”, violenţa, agresivitatea trebuie să primeze.
Probabil că fiecare dintre noi asistă zilnic, fără să vrea, la diverse forme ale agresivităţii verbale: un şofer care înjură, un şef furios care strigă, o persoană agitată la un rând, la cumpărături, la un ghişeu, vreo ploaie de insulte şi jigniri pe vreo reţea de socializare pentru că ce spui sau postezi nu corespunde “aşteptărilor” cine ştie cărui necunoscut sau vrea neapărat să gândeşti ca el etc.
Discursul polemic, în sensul de discuţie în contradictoriu, controversă, dezbatere, manifestare verbală, apelând la logică şi argumentaţie, pe o anumită temă, este o modalitate de a ne exprima şi susţine un punct de vedere personal, fără a aduce atingere personalităţii interlocutorului, fără a-l discredita sau jigni. Este o modalitate inteligentă, de a ne puncta diferenţa de opinie, în legătură cu o problemă, o informaţie, o stare de lucruri. Într-o polemică se poate apela şi la ironie, şi la sarcasm şi la umor, dar toate presupun un anumit grad de cultură şi de educaţie şi un antrenament permanent al minţii, astfel încât să nu devenim sclavii unor reacţii primare, necontrolate, inadecvate, în care singura soluţie să fie argumentul ad personam.
Cuvintele ne dezvăluie personalitatea. Ce spune statusul Facebook despre profilul nostru psihologic?
Este aproape o evidenţă că modul în care vorbim ne dezvăluie personalitatea, indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de acest fapt. Felul în care ne alegem cuvintele, claritatea şi logica exprimării, principiul cooperării şi al politeţii în dialog, al cantităţii şi calităţii discursului, relevanţa argumentelor (argumentul ad personam sau alte tipuri de argumente mult mai inspirate), dozarea “efectelor” de limbaj, digresiunile, nuanţările, recurenţa lexicală etc., toate spun ceva, indirect, despre cum suntem, cum gândim.
Fără a insista asupra acestor aspecte care au făcut obiectul unor nenumărate studii de specialitate, merită să medităm măcar o clipă, în această epocă a Internetului, asupra constatărilor făcute de o echipă de specialişti în neurostiinte în legătură cu ce spune statusul Facebook despre profilul psihologic al utilizatorului respectiv.
Unul dintre aceste studii a fost publicat recent în revista PLOS One, de către o echipă de la Universitatea Pennsylvania, condusă de Hansens Andrew Schwartz, şi s-a folosit de informaţiile de pe paginile a 75 de mii de utilizatori Facebook, care au fost de acord cu valorificarea datelor lor, pentru a face celebrul test Big Five (“Cinci trăsături de personalitate esenţiale”), un test clasic în psihologie.
S-au analizat frecvenţa cuvintelor folosite, a unor expresii, a subiectelor care suscitau interesul utilizatorilor, conţinutul comentariilor, subiectele la care dădeau Like-uri şi, pe baza acestor date, s-au stabilit, cu destulă precizie, sexul, vârsta, studiile, tipul de personalitate (extrovertită, introvertită, nevrotică etc.).
De asemenea, frecvenţa cu care utilizatorii îşi actualizează statusul Facebook şi conţinutul actualizărilor au evidenţiat alte trăsături de personalitate şi patru mari categorii de utilizatori, în ordinea următoare: cei preocupaţi de a posta informaţii legate de activităţile sociale şi de viaţa cotidiană, de activităţile intelectuale, de succesul personal (care au mare impact asupra prietenilor virtuali), de relaţiile sentimentale sau semnificative dintr-un anumit punct de vedere.
Studiul a mai evidenţiat şi faptul că diversele postări sunt motivate, în general, de următoarele “resorturi”: 1. nevoia de recunoaştere, de atenţie şi de validare din partea “prietenilor”; 2. nevoia de auto-exprimare (în acest caz s-a constatat că un număr de Like-uri mai mare decât în cazul altor subiecte postate stimulează un anume narcisism, mai mult sau mai puţin vizibil, în funcţie de personalitate; pe de altă parte, actualizările frecvente legate de viaţa de cuplu – “single”/”în a relationship”/”it’s complicated” – trădează o stimă de sine scăzută); 3. nevoia de comunicare (de a se conecta cu ceilalţi şi de a corespunde aşteptărilor); 4. nevoia de partajare a unor informaţii impersonale (evenimente de actualitate, de exemplu).
Este o evidenţă că viaţa noastră, în toate ipostazele ei, nu poate fi concepută în afara limbajului, iar limbajul este o componentă esenţială a personalităţii noastre, reflectă nivelul de cultură, gradul de inteligenţă, disponibilitatea sau aversiunea pentru dialog, capacitatea de a apela la anumite categorii de argumente şi de atitudini. Avem nevoie să interacţionăm cu ceilalţi, avem nevoie de feedback, vrem, în mod firesc, să ne armonizăm cu oamenii şi lucrurile cu care rezonăm şi să ne delimităm de ceea ce nu corespunde personalităţii noastre, atunci când argumentul ad personam, argumentul ad hominem, agresivitatea verbală ne contrariază sau ies din sfera inteligibilului. Totul prin cuvânt, faptă şi gest. Iar puterea cuvântului este privilegiul nostru ca oameni. Stă în puterea noastră să alegem cuvântul care zideşte, iubeşte, creează, recreeează, stimulează, provoacă bucurie, încredere, entuziasm, dar si analizează, cumpăneste, neagă, polemizează ce sens. Cuvântul este barometrul nostru sau, cum spunea unul dintre genialii nostri poeti, “Umbra de aur în conştiinţă a materiei” (Nichita Stănescu).
