Vacanţele – care este istoria acestui “concept”? Ce rol au avut în evoluţia civilizaţiei?

Vacanţele, perioadele de răgaz pe care le aşteptăm (mai ales vara) în fiecare an, pentru a ne deconecta de la activitățile obișnuite – muncă sau școală – au o istorie îndelungată, dar forma lor modernă, legată de timpul liber organizat, pentru recreere sau călătorii, un indicator al evoluţiei civilizaţiei, este relativ recentă.

Statisticile arată că, astăzi, la nivel mondial, 90% dintre salariaţi spun că vacanţele îi ajută să-şi refacă forţele, să fie mai relaxaţi, mai fericiţi şi mai performanţi atunci când îşi reiau activitatea – cu excepţia japonezilor, poate, care, atunci când împăratul Naruhito a venit la tron, în 2019, şi au mai primit, prin lege, zece zile de concediu (pe lângă cele 18 pe care le aveau deja), se “plângeau” că vacanţele sunt “prea lungi”, că “nu ştiu ce să facă” în aceste perioade, în condiţiile în care sunt obişnuiţi să muncească (adeseori, benevol) şi câte 14 ore pe pe zi. Este adevărat, pe de altă parte, că toţi mărturisesc că se bucură din plin de zilele libere acordate cu prilejul sărbătorilor tradiţionale.

Care este originea cuvântului “vacanţă”?

În limba română, substantivul “vacanţă” este un împrumut din limba franceză (fr. “vacance”), ca şi “concediu” (fr. “congé”, din latinescul “commeatus” – “permisie, învoire”). Originea termenului “vacanţă” se află tot în limba latină – verbul “vacare”- “a fi gol, neocupat”, sensul iniţial fiind unul juridic şi canonic (“sede vacare” – “funcţie neocupată”).

Ulterior, în Evul Mediu, cuvântul a pătruns în anglo-franceză/ anglo-normandă (o variantă a limbii franceze vorbită în Anglia medievală, ca urmare a cuceririi normande, şi şi-a extins sensul, denumind “sărbători legale”, pentru care englezii au preferat mai târziu termenul “holiday” (iniţial referindu-se la “zi sfântă”/ festivaluri religioase, iar astăzi însemnând orice zi liberă, de recreere sau de sărbătoare).

Vacanţele, la începuturi

Încă din Antichitatea romană, în secolul al II-lea d.Hr., Împăratul Hadrian obişnuia să părăsească Roma, în timpul verilor toride, pentru a merge la reşedinţa din Tivoli, lansând, în felul acesta, o adevărată “modă” în rândul aristocraţiei romane.

Pliniu cel Tânăr, în “Epistulae” (“Scrisori”), consemnează, printre altele, obiceiul elitelor de a se “retrage”, vara, “la ţară” sau în staţiuni cu ape termale, bucurându-se de “otium” (“timp liber”/ “răgaz”), cultivând bucuria “inactivităţii”, a “plăcerii”.

În Evul Mediu, atitudinea de “dolce far niente” (“dulcea trândăvie”) a elitelor romane (in vreme de pace) a fost înlocuită cu o concepţie mai austeră, viața devenind centrată pe munca agricolă și religie. Perioadele de “pauză” erau, în general, sărbători religioase (Paștele, Crăciunul etc.). Țăranii nu aveau “concediu”, dar beneficiau de zile libere prin calendarul bisericesc, iar călătoriile (rezervate unui grup restrâns, al nobililor, clerului) aveau, mai degrabă, scopuri utilitare – pelerinaje, cruciade etc.

Din secolul al III-lea, până în secolul al XIII-lea, lucrurile, din acest punct de vedere, nu s-au schimbat semnificativ. În 1231, o bulă papală a decretat, in premieră, pentru Universitatea din Paris, o lună de “vacanţă”.

În secolul al XVII-lea, tinerii din familiile înstărite au reînviat o veche tradiţie, aceea de a face “Marele Tur al Europei”, la vârsta majoratului (21 de ani), cu scop educativ, însoţiţi de un tutore şi având ca principala destinaţie Italia, pentru a descoperi valoarea culturală a antichităţii.

Abia în secolul al XIX-lea, odată cu industrializarea, apar orele fixe de lucru și o clasă muncitoare urbană. Presiunea socială duce la apariția noțiunii de concediu plătit, în unele țări. În Anglia victoriană, vacanțele devin populare în rândul claselor mijlocii. Se dezvoltă stațiuni balneare și de litoral. În Franța și Germania, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sindicatele încep să lupte pentru dreptul la concediu.

Vacanţele în secolul al XX-lea

La începutul secolului trecut, primele legi privind concediul plătit obligatoriu apar în Europa. În Franța, victoria “Frontului Popular” (coaliţie a partidelor de stânga) în alegeri, în 1936, duce la obţinerea a două săptămâni de concediu plătit pentru toţi angajații – un moment revoluționar. Efectul a fost imediat – peste 600 000 de salariaţi au intrat în concediu, în anul respectiv, iar în cel următor, peste 1,8 milioane.

Vacanţele începeau să devină din ce în ce mai interesante şi dorite, s-au dezvoltat rapid staţiuni turistice, se acordau facilitaţi, precum reduceri la biletele de călătorie cu trenul (“Biletul popular de concediu anual”). Elitele continuau să fie reticente la “amestecul” cu “clasa muncitoare” (deşi, pentru oamenii cu venituri modeste, vacanţele însemnau mai mult mersul “la ţară” , la “iarbă verde”, împreună cu familia şi prietenii, scurte călătorii apropiate de casă).

Vacanţele şi… o nouă mentalitate

Treptat, a început să se consolideze însă o nouă mentalitate despre muncă, timp liber şi respect faţă de om, ca individualitate.

După ce, în secolul al XIX-lea, pastorul englez Lewis Way construise, pentru aristocraţia britanică, din resurse financiare proprii, o cale de acces pe Riviera Franceză (Coasta de Azur) – “Promenade des Anglais” – care şi astăzi este una dintre cele mai frumoase şi vizitate zone de litoral din lume, după ce au început să fie publicate ghiduri turistice, să se organizeze tabere de vară pentru copii, după ce au început să apară tot mai multe staţiuni balneare, secolul al XX-lea a adus şi mai multe oportunităţi pentru petrecerea vacanţelor:

• În 1900, este publicat primul Ghid Michelin, cu adrese de restaurante şi zone turistice;
• În 1926, este dată în funcţiune prima autostradă din lume, intre Milano şi Varese, al doilea oraş fiind cunoscut, în special, ca loc de pelerinaj, la “Sacro Monte” (Muntele Sacru), pentru italieni, dar şi pentru vizitatori veniţi din alte ţări.
• În 1946, Louis Reard, inginer auto francez şi designer vestimentar, creează costumul de baie feminin, din două piese – “bikini” – îl lansează pe piaţă şi deschide şi primul magazin de bikini, scandalizând la început, bucurându-se ulterior de un succes uriaş.
• În Insulele Baleare, la Palma de Mallorca (unde se află, astăzi, una dintre reşedinţele de vacanţă ale familiei regale spaniole), s-a deschis primul “Club mediteranean”, în 1950.

Europa interbelică – vacanțele în avangarda modernității

Vacanțele interbelice rămăseseră, în mare măsură, privilegii ale unei minorități, dar începuseră să devină si un ideal social. Se dezvoltă, in această perioadă, stațiuni, turism cultural, balnear, de litoral și chiar organizat prin instituții de stat. Este o epocă de tranziție spre ceea ce avea să devină “turismul de masă”, după al Doilea Război Mondial.

Riviera Franceză (Côte d’Azur) devine loc de întâlnire al aristocrației europene și al artiștilor (de exemplu, Hemingway, Picasso, Fitzgerald etc.). Pentru schi și turism montan, sunt tot mai vizitaţi Alpii francezi și elvețieni. În Italia, principalele destinaţii de vacanţă erau Roma, Napoli, regiunile din nord (Como, Garda), Toscana.

În Marea Britanie, se dezvoltă ideea de „seaside holiday” – vacanțe la mare, în stațiuni ca Brighton, Blackpool etc. Primele vacanțe organizate cu trenul, de către Agenția Thomas Cook (încă din secolul al XIX-lea) devin populare pentru clasa mijlocie.

România interbelică – între elitism și deschidere socială

La noi, în perioada interbelică, vacanţele devin tot mai atractive pentru clasa aristocratică și pentru intelectuali – nobili, ofițeri superiori, scriitori, medici, avocați – şi pentru burghezia urbană – comercianți, industriași, funcționari superiori. Accesul era foarte limitat pentru muncitori sau țărani, care rareori își permiteau o vacanță propriu-zisă.

Destinațiile preferate de vacanţă erau Constanța (considerată “Perla Mării Negre”, cu hoteluri elegante și cazinoul Art Nouveau, inaugurat în 1910), Mamaia (dezvoltată intens după 1920, promovată ca stațiune de lux), stațiunile balneare și montane (Sinaia – “Perla Carpaților”, frecventată de Casa Regală, Călimănești-Căciulata, Govora, Băile Herculane, Slănic Moldova – populare pentru tratamente și relaxare), orașe/ regiuni culturale sau istorice – excursii în Bucovina, Maramureș, Brașov, mai ales pentru intelectualii pasionați de “pitorescul românesc”.

Călătoria se făcea, de regulă, cu trenul (CFR avea vagoane de lux și trenuri sezoniere), iar automobilele erau doar pentru cei foarte înstăriți. Apăruseră și primele agenții de turism, unele chiar promovând România ca destinație “exotică”.

Secolul al XXI-lea – Vacanțele ca experiență

În epoca actuală, vacanţele au devenit, ca şi pretenţiile oamenilor, cu mult mai sofisticate decât în epocile anterioare – city break-uri, turism rural, ecoturism, voluntariat în vacanță, workation (muncă şi vacanță), wellness retreats etc.

Globalizarea și low-costurile fac călătoriile mai accesibile ca niciodată. În plus, în era digitală, vacanțele sunt adesea documentate pe rețele sociale și sunt parte din “identitatea personală”. In structura calendarului educațional, sunt incluse pentru a permite odihna, dar și pentru a sincroniza activități sociale, religioase etc.

Aşadar, îndelungata istorie a vacanțelor reflectă, de fapt, evoluţia epocilor, a societăţilor şi mentalităţilor – de la “pauze” impuse de ritmul agricol sau religios sau privilegiu al aristocraţiei, la drepturi sociale dobândite prin luptă sindicală și, apoi, la experiențe personale de recreere, descoperire și relaxare.