Armura cavalereascaArmura este un echipament de protectie, utilizat de soldati secole de-a randul, pentru a le apara corpul in batalie. In general, o armura era alcatuita dintr-o cuirasa, un fel de vesta din piele (contra loviturilor) sau din zale de fier (impotriva armelor cu tais), transformata, ulterior, intr-o platosa, si dintr-un coif metalic. Si pentru animalele folosite in lupta (cai, elefanti) au fost concepute armuri, care, pe langa rolul principal de protectie, aveau si menirea de a-i impresiona si intimida pe adversari. Primele armuri au aparut spre finalul epocii primitive, cand dezvoltarea economica a diverselor comunitati a generat un sentiment al proprietatii mai accentuat, care a avut ca urmare amplificarea conflictelor si a bataliilor pentru suprematie. Legendele orientale povestesc ca armura a fost inventata, prin mileniul al III-lea i.Hr., de un zeu al razboiului, Ch’ih Yu, care a luptat impotriva legendarului Imparat Galben, considerat fondatorul civilizatiei chineze.

Armura traditionala japoneza – “gusoku” – din aproximativ aceeasi perioada cu cea chinezeasca, era alcatuita din lamele de metal, legate prin chingi, care sa permita mai multa mobilitate luptatorilor (samurailor), in conditiile in care aproape toate partile corpului erau acoperite, succesiv, de coif, masca pentru fata, cuirasa, “kohire” (pentru umeri), cotiere cu ghimpi, aparatori pentru brate, maini si picioare.Armura medievala

In antichitate, in secolele al V-lea – al IV-lea i.Hr., soldatii greci purtau, pe langa vesta de protectie si coif, si o jambiera din metal sau piele, cu o portiune intarita in dreptul genunchiului. Armura era confectionata pentru fiecare soldat in parte, pentru a se potrivi perfect ca dimensiune, din foaie de bronz, sustinuta cu ajutorul unor curele. Pe coif, era fixata o creasta, tot din metal, uneori pictata, care se prelungea cu o protectie pentru nas.

Soldatii legiunilor romane au fost considerati, timp de peste douasprezece secole, cat a durat suprematia Imperiului, adica din anul 753 i.Hr., pana in 476 d.Hr., un model de disciplina si eficacitate militara. Potrivit traditiei, Romulus (unul dintre cei doi frati fondatori ai Romei, fii ai vestalei Rhea Silvia si ai lui Marte, zeul razboiului) a creat legiunile, dupa modelul falangelor grecesti – trupe de infanterie, inarmate cu lanci impresionante si foarte grele – din cetateni cu varsta cuprinsa intre 17 si 46 de ani. Armurile acestor soldati (“lorica harnata” – “lorica segmentata”) erau formate, in dreptul toracelui, din zale de fier, puse peste o tunica scurta, coiful avea forma unei semisfere, fara protectie nazala, dar cu doua “obrazare”, pe dreapta si pe stanga, prinse in dreptul urechilor (avand o anume lejeritate, care sa nu impiedice auzul) si care acopereau partea inferioara a fetei. In timp, aspectul armurilor romane s-a mai schimbat, devenind mai lejere, dar si mai sigure.

Comparabila cu forta legiunilor romane a fost, poate, la vremea respectiva, doar armata sasanizilor (“Nemuritorii”), din Imperiul persan (secolele al  III-lea – al VII-lea), de dinainte de cucerirea lor de catre musulmani. Armurile “Nemuritorilor”, desi cantareau peste 20 de kilograme, erau confortabile si aproape de nepatruns, in confruntarile cu legiunile romane fiind destabilizati doar de interventia catapultelor.Armura de samurai

In Evul Mediu, vikingii, popor razboinic, si nordicii, in general, in timpul cruciadelor, aveau armurile formate dintr-o tunica matlasata, peste care se punea o camasa din zale subtiri, care se mula mai usor pe corp. Scutul era o masura de supraprotectie, avand menirea de a opri sagetile si sulitele dusmanilor.

Incepand cu perioada Renasterii, purtarea armurii a devenit un element obligatoriu si in diverse ceremonii militare, atunci cand, de exemplu, regele sau imparatul se intorcea victorios dintr-o batalie sau cand primea oaspeti de vaza, din alte tari. Soldatii in armuri deveneau, cu aceasta ocazie, semn al puterii si al bogatiei invingatorului si al fortei regatului. In aceasta epoca, in Europa, cel mai important centru in care se confectionau armuri era orasul italian Milano, renumit pentru supletea si eficacitatea armurilor din otel lustruit, stralucitor. Mesterii italieni faceau si armuri de lux, imbracate la parada, cu ornamente (forme in relief, gravuri, picturi), uneori suflate in aur, un fel de sculptura eroica, menita sa readuca in memoria oamenilor gloria vremurilor de altadata. Pentru realizarea unei astfel de armuri era nevoie de un an de munca, iar costurile erau enorme. Piesele de protectie pentru cai erau captusite cu stofa, pentru confortul animalului.

Citește și:  Câştigătorii celui mai prestigios premiu - cine sunt laureaţii Nobel în 2014?

In privinta folosirii armurilor, in zbuciumata istorie razboinica, din spatiul romanesc, arheologii au constatat aparitia relativ tarzie a unor astfel de echipamente, pe care le folosea, mai ales, aristocratia locala. Din epoca preromana, de exemplu, s-au pastrat parti dintr-o armura (secolul al II-lea i.Hr.), descoperite in situl de la Cetateni, judetul Arges. Se pare ca armura respectiva era facuta din zale de fier, foarte probabil dupa modelul armurilor celtice (descoperite, de asemenea, in regiunea Carpato-Danubiana). Ramasitele altor armuri, care indica faptul ca erau formate din camasa de zale, obrazare, coif etc., s-au gasit si la Dealul Cetatii (judetul Alba), datand din secolul I i.Hr., in zona Hunedoarei (Gradina Castelului), la Popesti (Giurgiu), in Moldova s.a.m.d. Faptul ca aceste armuri au fost descoperite in mormintele razboinicilor indica nu numai respectul pentru calitatea acestor persoane in cadrul colectivitatilor din care faceau parte, dar, probabil, si existenta unui anumit ritual funerar, potrivit caruia armele si armura aveau rol de protectie si in lumea de dincolo.

Evul Mediu romanesc se deosebeste, in privinta armelor, armurilor si a tacticilor de razboi, de Occidentul dominat de modelul Cavalerului acoperit din cap pana in picioare de echipament de protectie. Trupele domnitorilor romani erau formate din osteni echipati usor, cu un coif, pieptar din piele sau din zale, care sa le asigure mobilitatea si, in functie de situatie, retragerea si regruparea rapida.Armura legiunilor romane

Cel mai important muzeu al armurilor se gaseste la Munchen, unde se pastreaza si mare parte dintre desenele pe baza carora se realizau costumele de protectie. Unii istorici ai civilizatiilor considera ca gestul de salut, de astazi, prin ridicarea palariilor, intre doi barbati, provine din vechiul obicei al soldatilor cu armura, care, in semn de incredere (atunci cand era cazul), isi ridicau masca de pe fata.

Armuri moderne

Desi, poate, am fi tentati sa asociem armurile cu o epoca revoluta, astazi, numeroase armate, care reprezinta puteri incontestabile, la nivel mondial, pun la punct diverse armuri. Unele sunt combinezoane de protectie ultraperformante, suprasecurizate, din kevlar (superior, ca rezistenta, otelului), pentru a face fata  gloantelor si socurilor, completate, pentru siguranta combatantilor, cu diverse sisteme de comunicare, de observare, de mobilitate.

O alta varianta moderna de armura este “exoscheletul” sau “scheletul extern” (termen inventat prin comparatie cu “endoscheletul”, care denumeste  scheletul intern). Progresul tehnico-stiintific a facut posibila dezvoltarea unui exoschelet biomecanic sau motorizat (ca in filmele science-fiction), un fel de “carapace”, varianta a armurilor medievale, pentru armata sau pentru scopuri medicale, eventual, industriale, atunci cand este necesara protectia corpului.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.