Asindetonul – procedeu stilistic puţin cunoscut, cu efecte puternice

Asindetonul (numit uneori “asindet” sau “asindetism”) este o figură de stil mai puţin cunoscută (teoretic) decât alte procedee retorice, dar care poate crea efecte puternice la nivelul limbajului, fie că este vorba de comunicarea orală sau de cea scrisă (implicit literară).

Asindetonul (din grecescul “asyndeton”- “fără legătură”/ “neconectat”, în latină “asyndetus”, “asyndeton”) este o figură de stil care constă în suprimarea deliberată a conjuncţiilor (şi, iar, nici, sau, dar etc.) care leagă părţi de propoziţie de acelaşi rang, coordonate între ele sau, în frază, propoziţii de acelaşi fel, pentru a da dinamism exprimării. Cu alte cuvinte, în loc să se folosească “și”, “sau”, “iar” etc., cuvintele sau enunțurile sunt alăturate direct, prin juxtapunere.

“Veni, vedi, vici!” – un asindeton celebru

Un exemplu clasic de asindeton este celebra fraza a lui Iulius Caesar – “Veni, vedi, vici!” (“Am venit, am văzut, am învins!”) – care transmite, fără echivoc, succesul rapid şi decisiv al generalului roman în bătălia de la Zela (anul 47 i.Hr.) împotriva regelui Pontului (regiune de pe coasta de sud a Mării Negre, în estul Turciei de astăzi).

Dacă am compara asindetonul “Am venit, am văzut, am învins!” cu varianta în care ar fi prezentă conjuncţia “şi” – “Am venit, şi am văzut, şi am învins!” (în acest caz, cu virgulă înainte de “şi” copulativ/ narativ, care sugerează o înlănţuire de acţiuni) – ne putem seama imediat de impactul mult mai puternic al variantei originale. De altfel, aceasta – “Veni, vedi, vici!” – a devenit, în timp, un adagiu universal, tocmai datorită conciziei sale şi, implicit, a forţei sale expresive.

Asindetonul este frecvent utilizat în poezie, în discursuri, în stilul narativ expresiv şi în limbajul cotidian (chiar dacă locutorul nu cunoaşte definiţia aceastei figuri de stil, dar “simte” că este de impact o asemenea structură), deoarece contribuie la o mai bună transmitere a mesajului, într-o formă mai energică și memorabilă, “creând o aşteptare în care cititorul/ ascultătorul ar putea simți că enumerarea ar putea continua pur și simplu” (Martha Kolln, “Gramatica retorică: alegeri gramaticale, efecte retorice”).

Exemple de asindeton din opere literare

Există nenumărate exemple de asindeton, în literatură. Charles Dickens, de exemplu, în ”Poveste despre două orașe”, apelează la asindeton pentru ca, prin acumularea unor detalii, prin juxtapunerea propoziţiilor, să creeze o anumită atmosferă nostalgică: “Au fost cele mai bune vremuri, au fost cele mai grele vremuri, a fost epoca înțelepciunii, a fost epoca nebuniei, a fost epoca credinței, a fost epoca neîncrederii, a fost anotimpul Luminii, a fost anotimpul Întunericului, a fost primăvara speranței, a fost iarna disperării”.

Cu acelaşi efect, scriitorul Joseph Conrad, în “Inima întunericului”, spune: “Un pârâu gol, o liniște imensă, o pădure impenetrabilă. Aerul era dens, cald, greu, leneș.”

Voltaire, în secolul al XVIII-lea, într-un roman picaresc – “Candide” – scrie, la un moment dat: “Pânzele erau rupte, catargele rupte, corabia pe jumătate deschisă. Cine putea lucra, nimeni nu se auzea, nimeni nu comanda” – un asindeton care conferă ritm, dinamism textului, creând impresia de simultaneitate a acțiunilor.

Descrierile sadoveniene abundă în aglomerări juxtapuse de grupuri nominale sau verbale, pentru a da cadenţă frazelor şi pentru expresivitatea imaginilor: “Paseri necunoscute, fără număr, stăpânitoare a tuturor elementelor, umplu singurătăţile de o viaţă aparte, tainică, formidabilă. Omul, vulpea, hultanul pun în viaţa lor episoade cu totul neînsemnate. Stăteam uimit, privind cu spaimă mulţimea de pe grind” (“Tara de dincolo de negură”.

Asindetonul în limbajul comun, în discursuri, în filme

Pentru o manieră mai persuasivă de a transmite un mesaj, asindetonul este utilizat adesea şi în limbajul cotidian: “A intrat, a tăcut, a privit”, “Muncă, sudoare, luptă, vis”, “Aleargă, strigă, sare, râde”, “Trăiește, bucură-te, iubește!”, “Pentru a supravieţui, este nevoie de hrană, îmbrăcăminte, adăpost”, “Învaţă să fii tolerant, empatic, generos, raţional!” etc.

Adesori acest procedeu retoric apare în discursuri. De pildă, discursul inaugural, din 1961, al lui John F. Kennedy, al 35-lea preşedinte al SUA, este un exemplu memorabil, prin apelul la asindeton (reuşind să capteze interesul auditoriului): “Vom plăti orice preț, vom suporta orice povară, vom înfrunta orice greutăți, vom sprijini orice prieten, ne vom opune oricărui dușman, pentru a asigura supraviețuirea și succesul libertății”.

Bubba, personajul din filmul “Forrest Gump”, pentru a-l convinge pe Forrest să intre, alături de el, într-o afacere cu creveţi, îi spune: “În fine, cum spuneam, creveții sunt fructul mării. Îi poți face la grătar, îi poți fierbe, îi poți frige la grătar, îi poți coace, îi poți sota. Sunt creveți cu frigărui, creveți creole, gumbo cu creveți, prăjiți în tigaie, prăjiți în ulei, sotați. Există creveți cu ananas, creveți cu lămâie, creveți cu nucă de cocos, creveți cu piper, supă de creveți, tocană de creveți, salată de creveți, creveți cu cartofi, burger cu creveți, sandviș cu creveți. Cam asta e tot.”

Efectele asindetonului

Aşadar, în context literar sau non-literar, asindetonul are efecte imposibil de ignorat:

• Crește ritmul enunțului, oferind un efect de dinamism și intensitate.
• Creează o tensiune sau un impact emoțional puternic, prin succesiunea rapidă a ideilor.
• Poate sugera graba, urgența sau o emoție puternică (entuziasm, nervozitate etc.).
• Accentuează succesiunea sau acumularea elementelor, fără a le lega explicit logic sau gramatical.
• Oferă, de obicei, un ton lapidar, concis, aproape sentențios, dar sunt şi situaţii (în descrieri, naraţiuni literare) în care conferă solemnitate şi pitoresc textului.

Asindetonul versus polisindetonul

Polisindetonul este opusul asindetonului şi este o figură de stil care constă în repetarea unei conjuncții înaintea fiecărui termen al unei enumerări sau la începutul fiecăreia dintre propozițiile unei fraze, pentru a accentua o anumită idee, pentru a da un tempo mai lent sau, când este cazul, mai solemn mesajului – “Nici ploaia, nici frigul, nici întunericul nopții nu-l vor opri să ajungă la timp”, “Când îmi vei cere binecuvântare, voi îngenunchea și îți voi cere iertare. Așa că vom trăi și ne vom ruga, și vom cânta, și vom spune povești vechi, și vom râde de fluturi aurii și vom auzi bieți ticăloși vorbind despre vești de la curte și vom vorbi și cu ei.” (Shakespeare, “Regele Lear”).

Încă din antichitate, Aristotel, în “Retorica” (tratat antic despre arta persuasiunii, din secolul al IV-lea i.Hr.) remarca şi recomanda aceste două figuri de stil retorice – asindetonul şi polisindetonul – mai ales în discursurile orale, pentru efectul lor “dramatic”. Filosoful şi polimatul grec mai observa că: “În această repetare (n.n. conectată sau neconectată/ juxtapusă) trebuie să existe varietate de tonuri, care să deschidă calea, cum s-ar spune, către un efect persuasiv”.

Foarte eficiente sunt cele două procedee retorice, considera Aristotel, şi în încheierea unui discurs, al unui dialog sau al unei opere, el însuşi folosind asindetonul în concluzia lucrării “Retorica”: “Am terminat, m-ați auzit, faptele sunt în fața voastră, vă cer judecata”. Dacă ar fi optat pentru polisindeton, mai puţin categoric, probabil că ar fi spus: “Am terminat şi m-ați auzit, iar faptele sunt în fața voastră şi vă cer judecata”.